Tags

, , , , , , , , , , , , ,

Am ajuns la această premieră în cea mai confuză și anxioasă stare cu putință: asistasem cu cîteva minute înainte la sinuciderea Elenei, femeia de serviciu de pe Calea Victoriei care s-a aruncat de pe un bloc de 8 etaje. pe lîngă rezervele mele față de filmele românești care în general nu-mi plac, s-a mai adăugat și groaznica imagine a unui corp care se rostogolește în aer și apoi se strivește pe o alee, și toate gîndurile și sentimentele pe care mi le-a stîrnit această nefericită întîmplare despre care am scris aici.

Așa că, ”Doar cu buletinul la Paris” avea șanse minime să-mi placă. Primele cadre mi-au confirmat această convingere: aceleași generale, pe care parcă le-am văzut într-o mie de filme românești, cu blocuri cenușii, aceleași dormitoare cam ponosite, același ceas, același ritual de dimineață. Totul pînă în momentul în care, rupînd convenția și folosind un truc pe care l-ați văzut mai recent în ”House of cards” și pe care-l știm din Shakespeare, Mircea Diaconu s-a uitat prin cameră la noi și a început să ne vorbească, spunîndu-ne povestea personajului lui. Următoarele 10 minute mi-au plăcut atît de mult, au fost atît de bune încît, cu toate cele cîteva exagerări și vreo 2-3 personaje cam subdezvolate, am plecat acasă cu bucuria să fi văzut un film neașteptat de bun. O comedie pur românească, un umor a la Caragiale, din ăla care nu-ți lasă speranțe la sfîrșit doar o ușurare și o stare bună pentru că te-a făcut să rîzi. doar-cu-buletinul-la-paris-451530l-imagine

(Foto sus: Mircea Diaconu)

Mă bucur că Mircea Diaconu nu și-a uitat meseria în anii în care a încercat politica și mai mult s-a mînjit. nu știu ce socoteli își face el, poate se consideră cîștigat cu mandatul de europarlamentar dar eu consider că mai mult a cîștigat PNL de pe urma lui. Mircea Diaconu n-a cîștigat nimic din politică, doar a pierdut: ca imagine, ca mister, ca multe. Mă bucur, zic, că nu și-a uitat meseria și uite, mergeți să vedeți filmul și să-l vedeți și pe el, indiferent de parti-prisuri, de obsesii politice, să vedeți cît de bine face rolul lui, cît de bine internalizează personajul și cu cîtă pricepere te trage în film. Nu mi se pare cu nimic mai prejos, ca tehnică actoricească, decît Kevin Spacey. doar-cu-buletinul-la-paris-201414l-imagine                               


(Foto sus: Ion Sapdaru)

Personajul lui e un prof de franceză care predă orice numai franceză nu. Pe postul de prof de limbi străini al liceului predă iubita primarului din Ciorogîrla, căci acolo se petrece acțiunea, o fostă piți, fostă iubită de fotbalist de serie B, jucată de versatila Rodica Lazăr. (Rodica Lazăr are mai multe premiere anul ăsta, e într-un vîrf de carieră, vă invit s-o urmăriți, e o actriță foarte bună). Primarul din Ciorogîrla, un foarte natural Ion Sapdaru, – chiar are față de primar, sper să nu mi-o ia în nume de rău -, îi promite profului în schimbul unor favoruri un apartament și o excursie la Paris, un vis vechi al profului de franceză pentru care strîngea un leu pe zi de 7 ani într-un borcan. Dar promisiunile primarului sînt ca a oricărui politician, n-are de gînd să se țină de ele, și, în timp ce primarul pleacă la Paris cu echipa locală de fotbal, lăutarul Axente și amanta, proful, de care primarul n-are chef, se întoarce în garsioniera din blocul lui doar ca, prin acțiunile sale să lege și să dezlege poveștile vecinilor săi: administratorul blocului: Răzvan Vasilescu și soția lui Cecilia Bîrbora, vecinii Dorel Vișan și Nicolae Urs și cîteva personaje secundare. doar-cu-buletinul-la-paris-759672l-imagine                           

(Foto sus: Dorel Vișan și Nicolae Urs)

Filmul e un tablou al unei părți, al unui anume fel de oameni din societatea noastră. Foarte veridici din păcate. Niște oameni plini de ticuri, de teorii ciudate, care și-au umplut capul cu multe tîmpenii și meschinării. O viață în care mai toți ăia mai mari îi asupresc pe toți ăia mai mici. În care totul se judecă și se învîrte în jurul banilor. Că e vorba de lei, de euro, de aur, de datorii, de economii, de banii tăi, de banii altora, banii pun în mișcare toate poveștile din film. Gașca asta din blocul profului e atît de dilie, încît pînă și Mircea Badea care se vede la un moment dat la un teveu pare că are un rost în viață. Am înțeles și eu, un pic, cui se adresează acest om pe care nu-l mai înțeleg de mult, cu schimonoselile și aiurelile lui. Soneala reală a lui MB are sens și e la locul ei în acest film: toți sînt un pic sonați și se uită la unul de-al lor. Păi nu? doar-cu-buletinul-la-paris-795164l-imagine
(Foto sus: Cecilia Bîrbora și Răzvan Vasilescu)

Ceea ce face acest film privibil e tonul pe care l-au găsit actorii împreună cu regizorul Șerban Marinescu. Întîmplările nu sînt neapărat vesele dar felul în care au reușit să le joace e amuzant, nu trist. Sîntem departe de furia din ”Balanța”, sau de dezgustul lui Cristi Puiu din ”Moartea domnului Lăzărescu”. Poate sîntem departe și ca popor de starea anilor 90, 2000, de haosul de atunci. Filmul ăsta e, nu știu cum, chiar și-n părțile mai nereușite, neaoș românesc. Îi dau note maxime pentru echilibrul găsit între personaje, ton și interpretare. Notă bună și pentru regie și scenariu, lui Șerban Marinescu pentru că a dat așa o direcție potrivită actorilor, scenariștilor Denis Dinulescu și Șerban Marinescu pentru povești și pentru că nu le-au scăpat din mînă, era cît pe ce la un moment dat dar nu, nu le-au scăpat, și pentru că au jonglat abil cu previzibilul creînd efecte comice. Mă întreb însă de ce personajele feminine sînt așa schematice și subdezvoltate și de ce nu s-a optat pentru o versiune mai simplă, mai internațională a poveștii. Căci, vedeți voi, voi care vă întrebați mereu de ce strănii nu apreciază actorii noștri buni, că avem și noi actori buni, nu?, ca filmele românești să răzbată afară trebuie să se prezinte ori foarte exotic, cum au descoperit regizorii din generațiile mai tinere, sau să spună o poveste în așa fel încît să se poată recunoaște cît mai multă lume în ea. doar-cu-buletinul-la-paris-769562l-imagine
(Foto sus: Rodica Lazăr)

Sînt lucruri care doar s-au enunțat dar nu s-au văzut sau simțit: frigul de exemplu. Actorii fac toți roluri bune. Dorel Vișan e amuzant-decrepit, Nicolae Urs e pișicherul misterios, Răzvan Vasilescu e energic ca-ntotdeauna, mai ca un tînăr de 20 de ani, Ceclia Bîrbora sare pervazul cu mare talent ca să se întîlnească cu amantul ei, interpretat de Nicodim Ungureanu un actor înzestrat cu multe calități pe care sper să-l văd în roluri tot mai mari, care, în cele trei apariții face un personaj cap-coadă cu personalitate distinctă: rockerul fanat și pervers de provincie. doar-cu-buletinul-la-paris-126332l-imagine
(Foto sus: Mircea Diaconu și Adrian Titieni)

Mai apar în roluri mai puțin importante, fiecare bine în felul lui: Toma Cuzin, Florin Zamfirescu – senatorul care trece și el pe acolo -, Mihaela Sîrbu, Adrian Titieni, Costel Cașcaval, Valentin Popescu, Anca Sigartău. Muzica e exagerată în vreo două momente: am înțeles din prima că muzica se aude prea tare la bloc, a doua și a treia oară a deranjat. Lumina e bună, am văzut în vreo două scene niște chestii destul de complicate. Interioarele mi s-au părut prea încărcate și prea dezordonate. Cultură cinematografică avem berechet, să nu uite nimeni asta, chiar dacă nu ne uităm la filme românești, ba cu atît mai mult, noi, cinefilii, vedem tot felul de filme bine făcute, rafinate, dichisite, inovatoare cîteodată, așa că avem așteptări mari cînd mergem la film dar și educația cinematografică necesară. În cinematografie nu-i ca în teatrul românesc, spectatorii înțeleg din prima aluzii, poante, indicii și tot felul de unelte pe care le folosesc autorii de film ca să creeze atmosferă. Tot ce e prea mult abate de la ce trebuie urmărit. Și se simte, se simte ca un balast. În plus, în ultimii ani, în filmele vestice a revenit un fel de estetism pe care-l folosește și recent oscarizatul regizor rus Andrey Zvyagintsev în toate filmele lui și al cărui ”Leviathan”, care are ca subiect tot decăderea societăților post comuniste, e genial. Dar, cred că fac eu observațiile astea pentru că m-am obișnuit să fiu cîrcotașă și critică. La acest film se rîde și de la acest film film ieși cumva împăcat: asta e, ăștia sîntem, cu ăștia defilăm.

Filmul merită văzut!

Later edit:

Ha, să vă mai povestesc o fază: după ce s-a terminat filmul, ne-am ridicat să plecăm și așteptam să iasă lumea, să nu ne înghesuim la ieșire. Nimeni nu spunea nimic. Ne feream și privirile. Cum să lezic că mi-a plăcut, o să rîdă de mine, mă gîndeam. Dar, în grup era și fiul lui Geo Saizescu, Cătălin Saizescu și el și-a făcut curaj și a zis ferm: ”măi, mie mi-a plăcut”. Atunci, deodată, toți ne-am relaxat și am început să spunem că și nouă ne-a plăcut. A ajuns să fie ciudat și inconfortabil să spui că-ți place un film românesc, mai ales unul făcut de generația asta, mai veche, cu Diaconu și Vișan în rolurile principale. Nu e cool, nu e de bonton. Și totuși, mie mi-a plăcut! Poate nu e totul pierdut 🙂

Advertisements