Tags

, , ,

10424980_853334174706175_2764271351249881241_nde Alexandru Ojică

Viața pe rețelele de socializare, pare-se, e mereu cu bucurii și cu pisici. E cu rețete de succes și împliniri, cu poze din vacanțe și cu bune prietenii. Desigur, mai sunt și locuri de discuții, grupuri de iubitori de metafizică sau pasionați de timbre. În fond, nu are nevoie de o descriere detaliată deoarece o știm cu toții pentru că acolo, în virtual, ne-am mutat o bună parte din realitatea în care trăim.

Facebook. Fabrica de narcisism, semnată de Teodor Baconschi (Editura Humanitas, București, 2015) aparent nu-și justifică prezența în librării. Spun aparent pentru că cine oare ar citi ceva despre ceea ce i se întâmplă zi de zi, ceas de ceas, când se loghează și utilizează celebra afacere a lui Mark Zuckerberg? Și, totuși, de câteva luni, se citește în metrou, în avion, în parc. Pretutindeni și chiar de către oamenii like-ului și nu numai. Cartea nu cuprinde cercetări cu impact sociologic, ci gânduri ale utilizatorului de Facebook, Teodor Baconschi. Poți fi luptător în arenă dar poți și nota ceea ce vezi. Ceea ce oferă această carte e o oglindă în care ne ilustrăm mai mult sau mai puțin fiecare din noi. Potretele, de regulă, nu mint. Ele sunt chipul nostru dintr-un anume moment dar esențialul nu suferă modificări pe parcursul timpului.

646x404

Kant vedea identitatea omului în deplină legătură cu numele său. Rețeta succesului e încununată atunci când numele îți devine renume și semnătura autograf. Drumul spre identitate pare a fi unul deosebit în aceste vremuri post-postmoderne, în care realul și virtualul se întâlnesc, se completează dar se și deosebesc atrăgând omul într-o paradigmă existențială. Cartea domnului Teodor Baconschi pleacă de la o realitate cunoscută de toți, prezența noastră în spațiul virtual, îndeosebi pe Facebook. „Rețeaua de socializare” nu e doar o mică gară în care intrăm pentru a ne lua bilete către drumul nostru și, eventual, să bem o cafea în așteptarea trenului, ci e mai mult decât un bar unde ne întâlnim cu prietenii și discutăm despre nimicuri sau problemele existențiale. E o nouă casă sau acasă pentru o însemnată parte din utilizatori și un modus vivendi. Locul lui homo realis concentrat pe existența sa concretă în timp și spațiu pare a fi luat de un homo virtualis ce a găsit leacul pentru nemurire.

Eseul e structurat pe diverse capitole care tratează paradigma omului nou, locuitor al impalpabilului creat de el. „Internetul a schimbat deja peisajul umanității. Tot ce putem face este să medităm la impactul său și la viitorul nostru cu el” (p. 14). Realitatea realului altoit cu virtualul în omul recent nu poate fi negată. Extensia firească a ego-ului nostru se transmite și în toată activitatea noastră de pe Internet. Un conservator romantic ar prefera să-și cumpere biletele de avion de la agenție, însă altcineva ar alege, spre exemplu, să comande un buchet de flori pentru iubita lui direct de pe site, fără a se deplasa la o florărie în miez de noapte. Se înțelege de la sine că plata a fost efectuată cu cardul (deja desuet în Danemarca).

Mi-au plăcut mult referințele teologice la Sfântul Augustin, „Oricărui Hades i-a corespuns un Olimp. Civitas Dei s-a opus pretutindeni unei civitas terrena. Ierusalimul celest versus Turnul Babel. Republica platonică, în contrast cu deportatul din Syracusa” (p. 14). Mergând pe acest filon, virtualul desemnat de Internet se dovedește util realității. A avea acces la marile biblioteci printr-un singur dispozitiv, Kindle, e fantastic. Senzația nu e aceeași cu a lecturii unei cărți cu coperți de piele, spre exemplu. Dar utilizarea tehnologiei nu ține cont de vârstă. Vrednicul de amintire mitropolit Bartolomeu Anania, octogenar pe atunci, și-a scris ultima parte a operei, folosindu-se de laptop (p. 121).

Eseul mi-a adus aminte de cartea domnului Horia Roman Patapievici, Omul recent la care apare o referire, „ce se pierde atunci când se câștigă ceva?”… . De altfel, în bibliotecă am așezat cele două cărți una lângă cealaltă pentru că se completează. Prin stilul erudit, prin apelul la filosofie, și trimiterea la modul de gândire european construit și impregnat de gândirea greco-romană, învățătura hristică și sinteza patristică. Ce leagă aceste două cărți e tocmai apelul la întrebarea fundamentală, sus menționată. Răspunsul e, de fapt, asumarea identității creștine a europenilor. Întrebarea nu are, totuși, un răspuns complet pentru că nu știm sau, poate, nu vrem, să ne uităm în oglindă pentru a vedea ce-am câștigat și ce-am pierdut. Anchitatea creștină știa și simțea clar că Dumnezeu nu e unul îndepărtat de oameni, ci e Persoană concretă. Spațiul public nu era unul care să nu fie impregnat de divinitate. Modernitatea a schimbat relația omului cu divinul. Statul francez, unul atipic, prin neutralitatea sa religioasă, a devenit un model de urmat, preluat din ce în ce mai mult de către celelalte state și din alte vremuri. „Secularizarea e rodul creștinismului, definit ca religie a ieșirii din religie. Ea reprezintă gajul maturizării spirituale a persoanei eliberate de idolatrie, așa cum e definit el în antropologia creștină. Din păcate, dar deloc surprinzător, secularizarea gândită ca proiect împotriva lui Dumnezeu a dus la cu totul alte rezultate” (p. 155).

Personal, în calitatea mea de cititor și utilizator al Internetului în general și al rețelei de socializare în special, cartea o consider un câștig. Mi-a confirmat unele dubii, mi-a adus câteva răspunsuri și mi-am pus noi întrebări. Cred că acesta este rolul unei cărți: să provoace nedumeriri, să problematizeze și, de ce nu, să ofere soluții. Am întâlnit toate aceste elemente în această carte.

(Foto jos: Teodor Baconschi)10842189_550996531702019_3340195169053951844_o

Cazul României este unul bine reflectat în volum. Autorul susține firesc că „societatea noastră virtuală este oglinda celei reale, fie că ne place sau nu”. (p. 49). Ne extindem trăirile, simțămintele, dorințele, în acel spațiu confortabil în care poate nu e nevoie de cuvântul rostit cât de cel scris. Dar, adeseori, se uită că verba volant scripta manent. Joaca omului matur nu e lipsită de naivitate, ci de dorința de a fi consecvent moștenirii primite. Constantin Noica afirma că Europa s-a născut în 325 la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Alexandru Paleologu simțea că „fără filosofie nu e de trăit, orbire cruntă este a nu pricepe acest adevăr. Fireşte, nici fără artă, fără poezie, nu e de trăit, lucrurile acestea se leagă între ele. Sunt lucrurile cele mai serioase cu putinţă. Dar dacă filosofia e luată prea în serios, de către spirite nefilosofice, care nu ştiu unde e pragul uman al seriosului, atunci viaţa tot de netrăit devine” (Amicus Plato sau Despărțirea de Noica, Editura Liternet, București, 2003).

Modelul de stat sau de construcție statală întâlnit în Europa în ultimii 60 de ani are un rol important în această epocă a virtualului. Omul european clădește, dărâmă pentru a reclădi. Uneori e un bezmetic sau e asemenea lui Diogene, căutătorul Antichității devenit legendar. „Întrebarea este în ce măsură Uniunea Europeană, ca depozitară legală a patrimoniului tangibil și imaterial a 500 de milioane de cetățeni, va ști să reziste în timp… Singura cale viabilă mi se pare a fi legată de reasumarea (da, critică, dar credibilă și vie) a valorilor trecutului nostru comun. Neo-elitismul culturii înalte, elogiul creativității, viziunea creștină, revenirea liberă și moderată la valorile tari. Stoicii lumii romane au prevăzut căderea imperiului și au imputat-o pierderii acelei «virtuți» strămoșești făcute din sacrificiu, patriotism, austeritate materială și sobrietate morală. Nu suntem într-o situație substanțial diferită, în pofida enormelor schimbări scenografice prin care lumea noastră a trecut” (pp. 164-165). Întrebarea este una legitimă pentru oricine dorește să-și asume identitatea și nu doar să întrupeze ființa (generalul) în persoană (individual) la voia întâmplării. Un lucru aparte a fost faptul că la evenimentul de lansare de la Humanitas Cișmigiu domnul Baconschi s-a declarat conservator. E un lucru rar întâlnit în prezent, nu-mi amintesc să fi auzit pe cineva declarând în public identitatea sa conservatoare.

„Am dat naștere unei lumi care răstoarnă valorile pentru a le reinventa fără rost. Mi-aș dori să revenim cu tălpile pe o pajiște vie, în roua unei dimineți inexplicabile. Pornim împreună pe acest drum?” (p. 173). E vorba de o reîntoarcerea omului acasă. De la ordo virtualis la poate acel ordo gaudii al lui Constantin Noica în scrisoarea fiului său Răzvan (Rafail) Noica.

Alexandru Ojică, corespondent My Cult Events, cititor

Advertisements