Aud că la castingul lui Afrim de la Teatrul Național din București s-au înscris cam 500 de tineri între 20 și 30 de ani (astea erau limitele de vîrstă), pînă la deadline și încă aprox. 100 după. Deci, 600 în total. Pentru două roluri. Unul de femeie, altul de bărbat.

300 pe un loc.

Numerele astea relevă bine situația actuală a teatrului. Unde s-a ajuns în 25 de ani.

Apropo: și dacă iei un casting din ăsta, de asemenea anvergură, nu înseamnă că ai s-o ții așa, de două ori pe an, toată viață. E foarte posibil să nu mai iei un astfel de casting 5, 10 ani, cine știe, doamne ferește, niciodată.

*

Mihai Vasiliu mai reuşea să numere în ediția din 1994 a istoriei sale a teatrului românesc cam cîţi actori şi regizori atestaţi au existat în România în perioada 1948 – 1989: ”un număr care se menţine constant în jurul a 1300 de actori şi 100 de regizori” – Istoria Teatrului Românesc, pag 56.

În TOATĂ țara.

Uau.

În prezent, jumătate din acel număr s-a dus la un casting într-un singur oraș. Uau! După 1989 situația a scăpat așa tare de sub control, prin mărirea considerabilă a numărului locurilor în facultățile de stat și private și micșorarea numărului teatrelor și a posturilor disponibile în teatru, și din cauza multor altor mecanisme care s-au blocat și s-au corupt, încît s-a ajuns ca la un casting pe bune, la un regizor cunoscut, să fie o concurență de 300 pe un loc. Și a fost o limită de vîrstă. Și nu a aflat toată lumea. Și din cei ce au aflat n-au participat toți. Probabil numărul actorilor și regizorilor care stau pe bară numai în București se ridică la cîteva mii. Undeva la 2000 – 3000. Poate chiar 4000. Poate chiar 5000 cu tot cu ceilalți absolvenți de la alte facultăți ”artistice”: dramaturgie, scenaristică, teatrologie, scenografie, multimedia, regie film, imagine, sunet… Au în jur de 20 – 45 de ani, adică au făcut facultate după 1989, unii au făcut și cîte două specializări: actorie și regie sau actorie și dramaturgie sau dramaturgie și teatrologie, și sînt toți la fel de lipsiți de oportunități. Și de bani. Teatre subvenționate de stat în București sînt cîteva: Țăndărică, Ion Creangă și Excelsior pentru copii și tineri, și Național, Bulandra, Odeon, Comedie, Nottara, Metropolis pentru adulți, la care se adaugă ARCUB. Mai sînt vreo 3-4 spații private în care chiar se face ceva teatru: Godot, Mignon, La Scena, Green, unteatru… și ACT care e un proiect mai aparte, și cam atît. Teatrele finanțate de stat au 3-4-5 premiere pe an. Cele private sînt atît de aglomerate încît și dacă montezi o piesă cu prietenii tăi apuci să joci rar. De multe ori pe sume ridicole. Și sînt deja cîțiva autori/actori/regizori care au monopolizat o parte din piața asta: Chris Simion, Lia Bugnar. Nu zic că au făcut rău sau bine, e o piață liberă pînă la urmă. Doar zic. Se fac cîteva filme în fiecare an, 5-6, anul ăsta mai multe că a fost pauză mare, și 1-2 seriale.

Cam la atît se reduce toată munca disponibilă pe piață.

Oferta e mai mare ca cererea. Sînt meserii vocaționale. Sînt meserii extrem de influențate de mode și capricii. Tu poți fi bun dar poți să nu fi pe gustul publicului sau al colegilor. Iar nababii prietenenoși… iertați-mă că vă stric visele, dar eu nu i-am întîlnit. Cred că au rămas în istorie.

Cei ce stau pe bară nu sînt neapărat mai proști ca cei ce sînt în sistem. Cîteodată sînt mult mai buni. Mă rog, sînt buni degeaba dacă nu-i știe nimeni. Sistemul de stat s-a corupt foarte tare pentru că cei mai în vîrstă angajați acolo și-au angajat foarte multe rude (copii, nepoți, alte grade de rudenie) în sistem în ultimii 25 de ani. Sînt de blamat? Da. Pe de altă parte le înțeleg frica și instinctul de conservare: cel mai ușor îți protejezi odraslele, oricît de netalentate ar fi, angajîndu-le în sistem. Păi da. Păi noi nu le-am proteja? Probabil că da. Pentru că sistemul îți dă voie. Și oricum, dacă te pui contra sistemului doar ți-o iei foarte nasol. Rezultatul e un teatru care se joacă pentru el însuși și rudele lui. Fără pretenții, fără ambiții. Vezi Festivalul Național de Teatru la care mai nou aproape se dau numai invitații. Cum nimeni nu sancționează acest sistem el va funcționa în continuare. Și atîta timp cît funcționează e și legitim cumva.

Absolvenții neangajați în teatre, și cu puține șanse pe viitor să fie întrucît nu-i văd un viitor teatrului tot în subvenție ci, dimpotrivă, în liberalizare, s-au reorientat, cînd s-au reorientat, pe cîteva domenii și așa supra aglomerate cu absolvenți din alte domenii: mass media, PR, evenimente. Culmea e că în ultimii ani massmedia s-a prăbușit îngrozitor și sînt iar pe drumuri. Și banii sînt și mai puțini. Parcă… Să fii actor sau regizor în România e o loterie. O loterie care n-are un premiu prea mare. Așa că, mai învățați o meserie pe lîngă asta. Și eu fac la fel. Mai lăsați din fițe și pretenții. Mai renunțați la aere. Nu(-mi) mai trimiteți liste cu condițiile în care lucrați cînd e vorba de un proiect nou. Nu mai înecați proiectele din orgolii mici, meschine. Nu vă mai dați atîta de ocupați. Situația-i de așa natură încît chiar sîntem toți în aceeași oală. Și ăia ”buni” și ăia ”proști”. Chiar dacă unii au mari impresii despre ei. Și toți trebuie să trăim. Cumva.

Ori punem mîna toți să ne salvăm ori moare totul. Ceea ce, în fond, ar putea fi o salvare.

LATER EDIT: Spunea o profă la master, la UNATC: ”în București sînt prea puține teatre”. Sînt de acord. Mă rog. Pînă la proba contrarie. Că la proba contrarie s-ar putea să aflăm că nu mai avem spectatori. Oricum e prea puțină concurență reală. Sînt prea puține oportunități. Drumul e prea greu pentru unii și prea ușor pentru alții. Relația dintre autor și spectator e viciată. Și e artificial menținută așa spre beneficiul unora. Ceea ce distruge teatrul.

Vom trăi și vom vedea, evident. Cît de bine, cît de prost, eh…

LATER EDIT 2:

Da, dom’le, sînt frustrată. Da. Am atît de multe frustrări, încît le-am pierdut numărul. Nici nu le mai bag în seamă. E cineva care n-are? Din astea… frustrări…

Advertisements