Tags

, , , , ,

Winter Sleep spune povestea unei familii care locuiește în Anatolia, frumoasa Anatolia care nu se vede aproape deloc, într-un hotel destul de kitschos care le aparține: un fost actor, Aydin, soția lui, Nihal, o tînără fără ocupație care se ocupă de acte de caritate și sora lui, Necla, divorțată. Mai sînt cîteva personaje secundare în film: omul bun la toate Hidayet, servitorul perfect care are o scenă memorabilă: la intrarea într-o gară de provincie alunecă și cade pe gresia lucioasă care devenise alunecoasă, (oare de ce alege lumea gresia de genul acela în spații publice unde iarna, cînd plouă, dar și cu alte ocazii poți să-ți rupi picioarele?), dar și niște chiriași săraci de-ai lui Aydin care se intersectează cu acesta și soția lui de cîteva ori.

wintersleep

Prea multe nu se întîmplă în film. Sînt lungi scene și discuții între personaje care seamănă cu cele din viața reală cînd lumea se adună și perorează la nesfîrșit… mai ales prostii, lucruri fără sens, discuții de dragul discuțiilor. Teorii de dragul de a teoretiza și de a te auzi vorbind. Genul acela. Personajele au o relație acră între ele, atît de acră cîteodată încît ți se strepezesc dinții. Nu aflăm exact cum au ajuns în situația asta de acreală nesfîrșită. Cum au ajuns să nu se mai poată opri să învenineze fiecare clipă din viața lor și a celorlalți. Trebuie pur și simplu să luăm povestea ca atare. Există niște vagi motive: căsnicia nu merge dar nici divorțul nu e mai bun. Toți sînt blocați în povestea pe care și-o spun la nesfîrșit, în niște lumi din care nu pot ieși. Aici, Nuri Bilge Ceylan reia o tema genial tratată, ilustrată în Uzak, de pildă, care e o bijuterie de film. Practic, singura concluzie care se desprinde din Winter Sleep e că dacă nu știi să-ți trăiești viața, nimic nu e bine.

KEY winter-sleep-086454 © nuri bilge ceylan-0-2000-0-1125-crop

Poate, cei doi scenariști Ceylan, Ebru și Nuri, au încercat niște arhetipuri. Au reușit parțial în cazul soției ”nevrozate”, personajul cel mai apropiat de piesele cehoviene a căror atmosferă au încercat s-o recreeze. Această atmosferă ”ca-n Cehov” a cîștigat probabil Palme d’Or-ul de anul trecut și a făcut ca filmul să aibe o primire entuziastă și-ntre critici și-ntre spectatori. Adevărul e că ne-am săturat de clișeele holywoodiene fericite. Dar eu sînt egal plicitsită de artiștii care găsesc interesant să preamărească doar răul, urîtul, meschinăria și neantul. Așa cum să te hăhăi la nesfîrșit îmi pare o dovadă de superficialitate crasă, și să pretinzi că ești special doar pentru că vezi totul în negru mi se pare la fel de superficial. Să sugi mereu la țîța panicii existențiale e fix același lucru ca hăhăiala de autobază, dar pe invers.

Winter-Sleep-2014-Movie

I-aș da o notă mai mare doar pentru încercarea de recreere a lumii cehoviene. Pe alocuri a ieșit, dar fără amplitudinea lui Cehov. O caracteristică principală a lui Cehov nu e vorbăria multă, care există în acest film, ci faptul că acțiunea se petrece TOT TIMPUL în afara scenei. Personajele lui Cehov NU iau parte la acțiune, stau pe margine, nu se implică, doar comentează și se plîng de viață. Iar la Cehov, care și-a categorisit piesele comedii, în boală e și remediul, adică dacă ar pune mîna naibii să facă ceva cu viața lor, altfel ar fi. Dar cum nu fac asta viața lor se prăbușește încet. Ceylan o fi într-o depresie dacă, de data asta, a omorît bunătatea, recunoștința și drăgălășenia, a împușcat pufoșenia, și n-a mai lăsat nimic: nici tandrețe, nici duioșie, nici măcar nostalgie, melancolie. Și pentru asta a luat Palme d’Or.  Mă rog, ce să zic… eu m-am cam săturat de această direcția în artă care impune doar concluzii apocaliptice. Lumea are o mare problemă dacă tot ceea ce putem admira e mizeria, urîtul și meschinăria.

Nici măcar în viață nu e chiar așa. Pînă și-n viața asta nasoală mai găsești cîte ceva.

winter-sleep

Advertisements