Tags

, , , , , , , ,

Unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme este cu siguranță Whiplash. Venit de niciunde, de la un regizor născut în 1985, Damien Chazelle, ieee, gizăăs, da, după un scurt metraj cu același nume făcut de aceeași echipă, Whiplash ne amintește că nu trebuie să ai ambiții pretențioase și complicate (ca Inarritu în Birdman) ca să faci un film bun. Ne amintește că, în loc să-ți propui multe și să faci puține, mai bine îți propui puține și le faci excepțional. Protagoniștii acestui film și-au propus un singur lucru și se  luptă pînă la ultima consecință pentru el. Și echipa care a realizat filmul face la fel. Nu e asta cumva, pentru vechiul noul val minim-minimalist, o lecție? Povestea din Whiplash e aproape inexistentă, e de fapt un pretext. Un student la o universitate importantă de muzică are ambiția să devină cel mai bun baterist al timpului său. Se întîlnește acolo cu un profesor care are ambiția de a descoperi cel mai bun baterist al timpului său.                                                                                                                                                     Whiplash-Teller-and-Simmons-Drums

Energia, efortul, insistența pe care o depun pentru a-și atinge acest scop, dar și egoismul, însingurarea, renunțarea la orice altceva din viață, manipularea, șantajul țin loc de personaje. Pentru că acest film e jucat aproape în două personaje. Mai apare un tată, mai apare o iubită ocazională, cîțiva colegi caresînt fix instrumente de decor. Și atît. Filmul nu are nicio morală și nu-și propune să dea nicio lecție. Într-un fel e chiar un film cam imoral: parcă te gîndești așa, văzîndu-l, că performanța se obține numai cu bătaia. Și atunci ce e de văzut, ce e atît de bun?

TOTUL.

Cinematografia e superbă, muzica, AH, MUZICA – știați că odată se compunea și se interpreta muzică bună?? – regia minimală dar estetică și energică, scenariul mereu surprinzător și interpretarea. 75

Interpretarea eee… într-un mare fel. J. K. Simmons e absolut genial în rolul profului sonat, dealtminteri e nominalizat la Oscar pentru rol secundar și sper să și ia premiul! – apropo, filmul ăsta are 5 nominalizări la Oscar! – iar Miles Teller ȘTIE SĂ CÎNTE LA TOBE! Și mai știe să și joace. Miles Teller știe să cînte la tobe bine, suficient de bine ca să nu fie făcut ferfeniță pe bloguri și prin recenziile publicului pe IMDB și Rotten Tomatoes de către toboșarii profesioniști care au intrat și au comentat după vizionarea acestui film.

Doar atît?

whiplashDoar atît. Se pare că pasiunea, intensitatea, tensiunea, și un fir narativ care te surprinde sînt suficiente ca să te țină în scaun. Și muzica. Am spus că muzica e bună? Am spus. Dar mai spun odată. În filmul ăsta redescoperi un gen de muzică care la noi aproape nu există. Și poate mai există și o satisfacție în a privi cum un adult abuzează emoțional un tînăr, și aproape că-l abuzează și fizic, pentru a obține de la el performanță, dacă aceste abuzuri nu ne afectează și sînt în folosul artei. Habar n-am. Dar mi-a plăcut. Da, al naibii de dubios sentiment, dar totuși adevărat.

Whiplash e un fel de băutură proaspătă, energizantă. Și sînt convinsă că nici vouă n-o să vă pară rău dacă-l veți vedea!

*

Și iar mă întreb: ce îi împiedică pe autorii noștri de film să facă și ei așa ceva? Importanța pe care și-o dau? Pretenția că ei sînt artiști?

Advertisements