Tags

, , , , , , , , ,

Piesa aceasta are nevoie de o lungă introducere. Dacă știți istoria ei săriți direct la partea a doua.

”Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, prima dată jucată în 1947, piesa pentru care el a primit premiul Pulitzer, piesa care a fost adaptată de Elia Kazan cu Vivien Leigh și Marlon Brando în rolurile principale în 1951 într-un film care a devenit un faimos film cult, este – după părerea mea, evident, și nu cred că părerea mea are valoare universală – una dintre cele mai valoroase piese scrise în ultima sută de ani. Și una dintre cele mai greu de jucat. Ea spune povestea a două femei, una considerată la apariția piesei încă tînără și una considerată fată bătrînă, (adică avea 30 + ani), două femei dintr-o familie veche, franțuzească și cumva aristocratică pe noul pămînt american.

blanche

Piesa începe cînd cea mai mare dintre surori, Blanche Dubois, (în foto, jucată de Vivien Leigh în filmul din 1951) rămasă fără casa veche, strămoșească, dar și fără slujbă, nemăritată și fără bani vine să locuiască cu sora ei mai mică Stella care s-a căsătorit mult sub nivelul ei cu Stanley Kowalski, un polonez tînăr, atrăgător poate, dar needucat și cu siguranță nerespectuos. Genul de bărbat care, după al enșpelea pahar îi mai și arde una că… deh, unde dă bărbatul crește sau cam așa ceva.

Întîlnirea surorilor e plină de afecțiune și de vești triste: Blanche a pierdut Belle Reve, (vis frumos în franceză), proprietatea moștenită de cele două surori de la părinți, o întîmplare aproape inevitabilă înțelegem mai încolo în piesă din cauza nesfîrșitelor ipoteci făcute pe acea proprietate de-a lungul timpului. Stella primește vestea foarte placid cum dealtfel primește tot ceea ce i se întîmplă: abuzurile verbale și fizice ale soțului ei, sărăcia, sarcina, nașterea, lipsa oricărui orizont și foarte important, înspre finalul piesei, întîmplările groaznice din jurul ei. Aproape că nu aude și nu vede ceea ce se întîmplă refugiindu-se într-o stare de abandon pe care sora ei nu o înțelege. Atracția fizică dintre ea și soțul ei pare să-i fie îndeajuns. E mult, e puțin?

A Streetcar Named Desire 4E tot mai greu să ne-o închipuim pe Blanche Dubois așa cum a imaginat-o Tennessee W. Pentru el și lumea lui ea era o aristocrată sudistă scăpătată care, în noua lume în care ajunsese părea și chiar și era în absența capacității de adaptare a surorii ei falsă și plină de regii revoltătoare. Pentru lumea aceea de muncitori pasionați de popice, poker și băut ea e o fițoasă, o îngîmfată și, la final, o panaramă bătrînă, inutilă și plină de aere. Și după zvonurile pe care le aud ei, bărbații, dinspre orașul în care Blanche a locuit, e mai rău de atît, e o curvă mincinoasă.

011-marlon-brando-theredlistÎntre Stanley Kowalski (Marlon Brando în fotografia de sus) și Blanche Duboise există o tensiune puternică de la prima întîlnire. Poate chiar una de natură sexuală. Ea-l consideră un animal primitiv, el o hoață prefăcută. Ei nu-i place că el umblă cam despuiat prin casă, lui nu-i place că Blanche le-a furat pentru moment intimitatea lui și soției lui și că-i bagă tot felul de idei acesteia în cap. Amîndurora le place să bea dar Blanche bea din băutura lui și el detestă asta. Există totuși un bărbat care o place pe Blanche: Mitch, ”tovarășul” lui Stanley. O neașteptată idilă se leagă între cei doi și, înspre finalul piesei se hotărăsc să se căsătorească. Idila aceasta e chiar romantică, curată, frumoasă, amîndoi fac eforturi să ajungă la nivelul celuilalt, și într-un fel, chiar reușesc.

28883984

Dar viața nu e un șir de roze pentru Blanche care mai trecuse printr-o serie de drame, începînd cu moartea soțului său, cu mulți ani înainte cînd ea era foarte tînără. Stanley află despre ea că, în orașul din care a venit, a dus așa o viață încît aproape c-a fost expulzată din oraș. Află că a avut multe legături cu mulți bărbați și că postul de profesoară l-a pierdut pentru că s-a încurcat cu un elev de 17 ani. Ei bine, această promiscuitate a lui Blanche, în această lume primitivă, dominată de dorință și de patimă, nu dă bine, dă foarte rău. Mai ales în ochii lui Stanley dar și a lui Mitch care, furios, rupe logodna.

Pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc pentru Blanche ea devine mai poetică. Face observații filozofice: ”opusul morții este dorința”. Eros și Thanatos. Dorința în care ea s-a refugiat de frica morții tot timpul prezentă în casa ei: soțul mort, părinții care au murit, o anume Margaret… Sînt cîteva replici în această piesă care, sincer, mie îmi rup sufletul:

”Nu aud ce spui, şi vorbeşti aşa de puţin, încât nu vreau să …. pentru că păreai mai bun, o crăpătură în stânca lumii, în care puteam să mă ascund.”

Finalul nu vi-l spun pentru că, dacă nu știți piesa vreau să vă mai las o cît de mică surpriză.

a_streetcar_named_desire_1951_stanley_waits_for_blanche

*

Piesa aceasta mi se pare greu de jucat. Mi se pare greu de jucat pentru că un actor bun, un actor mare trebuie să dea atîta credibilitate unui personaj încît să te facă să vorbești despre piesă și personaje și subiect, să scrii lungi poliloghii în care să explici ce e mai degrabă de neprins în cuvinte: viața, în toată complexitatea, splendoarea și tragismul ei. Iar asta este realmente greu. Și, de multe ori, cînd vezi o piesă bună, în care actorii sînt firești și plăcuți ești tentat să crezi că așa sînt ei, că le-a fost ușor. De fapt, nu e deloc, dar deloc așa. Deși tipologiile din ”Un tramvai…” există și azi e puțin probabil să găsești pe piață fix actori care să se încadreze în tipologiile alea. Mai degrabă găsești actori în stare să parcurgă drumul către personaj într-un fel interesant, atractiv. Și asta e mare lucru. Chiar mare, mare lucru.

*

În prezent se joacă în București două montări ale acestei piese: una la unteatru și una la Odeon. Și o comparație între cele două versiuni, una făcută pe buget mic și cu mijloace puține la unteatru, într-un teatru improvizat de Andrei și Andreea Grosu într-o clădire dezafectată și cea de la teatrul Odeon, făcută într-un teatru confortabil, cu toate mijloacele existente în teatru, cu echipe mari, cu actori pentru toate personajele, și pe mulți bani merită făcută. Și am s-o fac în două articole separate despre această piesă: acesta și unul despre montarea de la Odeon pe care am să-l scriu în curînd.

(Da, deși toată teatrimea românească se plînge că n-are bani, teatrele de stat au foarte mulți bani. Că nu fac mai nimic cu ei e altă poveste. Una foarte tristă, tragică chiar, despre agonia teatrului de stat.)

10372078_10152663849358379_5790538559729829093_n

Versiunea de la unteatru, în regia lui Andrei și Andreea Grosu și scenografia lui Vladimir Turturică se joacă în 4 personaje: Blanche, Stella, Stanley și Mitch, interpretate de Mihaela Trofimov, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa și Richard Bovnoczki. Sînt sacrificați aici vecinii familiei Kowalski, un alt cuplu care apare în textul original, Eunice și Steve Hubell și alte personaje secundare care servesc ca să arate că ceea ce trăia Stella nu era o excepție: o întreagă clasă socială care se ridica atunci în America se comporta așa. Circul, certurile, bețiile, bătăile și sexul fierbinte erau comune în această lume în care Blanche cu toate deprinderile ei nu avea ce căuta.

Cei doi regizori și cei 4 actori își fac foarte profi treaba și ne arată mecanismele care distrug din interior această familie. Andrei și Andreea Grosu reușesc să surprindă, din nou, (ce bine!), demonstrîndu-ne că fantezia n-are legătură cu bugetul. Piesa are viață, e ștearsă de praf ca să zic așa, e adusă în prezent, e lucrată în detaliu așa cum fac ei deobicei. Piesa are decor, decorul e chiar complex dacă te gîndești unde se joacă, (bravo Vladimir Turturică!), mai ales în lumea asta teatrală care deja abuzează într-un fel suicidal de pretenția de minimal, minimalist. Andreea și Andrei Grosu nu sînt minimaliști deși ei ar fi cumva îndreptățiți, dat fiind locația și bugetul, să fie așa. Au optat în schimb pentru o interpretare delicată, economică care este perfect acordată cu anvergura spațiul. Vezi atît de rar regizori și actori pe care-i preocupă aspectul ăsta! Chiar această acordare iscusită cu timpul, cu locul, cu bugetul, cu totul e una din marile calități ale acestei puneri în scenă.

Mihaela Trofimov în Blanche are ceva din aerul diafan și pierdut al lui Vivien Leigh. Da, știu, nimeni nu seamănă cu Vivien Leigh, nimeni nu poate semăna cu Vivien Leigh, dar, dacă o să vedeți piesa și știți și filmul o să înțelegeți ce spun. (În foto jos, Mihaela Trofimov, foto de Adrian Bulboacă).

Un_tramvai_numit_dorinta_015.sized

În cazul lui Blanche, poate cel mai dificil e s-o faci credibilă și asta pentru că, poate, nici ea nu se mai crede pe ea și aproape nimeni din piesă n-o crede pînă la final. Mihaelei Trofimov îi reușește. Are această calitate personajul ei. E autentic. Primește un premiu de la mine și numai pentru că nu e falsă într-o vreme în care zeci de actori probează falsitatea pe scenă și-și spun unii altora că e bine așa. Blanche e acolo și, deși a mai pierdut din poezie a cîștigat în căldură și zîmbet.

Stanley-ul lui Liviu Pintileasa are suficiente nuanțe închise încît să simți amenințarea de la bun început. Există o detentă în acest actor pe care trebuie doar s-o arate cînd și cînd și e convingător în roluri negative. Sînt absolut sătulă de actori care joacă răul schimonosindu-se și îngroșîndu-și vocea și mersul. E atît de reconfortant să vezi că cineva poate să-ți ofere un personaj care are posibilitatea răului ireparabil în el și o duce la bun sfîrșit fără inutile tușe groase. (Liviu Pintileasa, foto: Adrian Bulboacă.)

Un_tramvai_numit_dorinta_013.sized

E un personaj făcut cam prea curat însă, după gustul meu. Cred că Stanley e murdar și pe dinafară și nu se sfiește cu asta. Ba chiar se simte confortabil așa. Murdăria e bună pentru el, cum spune o reclamă dealtminteri enervantă. În afară de asta e un personaj foarte credibil și asumat pînă la capăt, dezgustător și atrăgător în același timp, așa cum și trebuie să fie Stanley.

Nicoleta Lefter îi împrumută Stellei niște accente tragi-comice pe care nu le-am văzut pînă acum la acest personaj. Stella Nicoletei Lefter ia cu grație și umor șuturi în fund, nu judecă pe nimeni, cum reiese și din piesă, poate pentru că altfel ar trebui să se judece pe ea, și are o umanitate covîrșitoare.

Un_tramvai_numit_dorinta_002.sized

Cred că niciodată n-am înțeles acest personaj ca acum și asta e calitatea excepțională a Nicoletei Lefter pe care o vezi în mai toate rolurile pe care le face: le împrumută atîta viață personajelor ei încît chiar ai impresia că acestea există cu adevărat. Și le mai și ierți toate păcatele pe deasupra.

Mitch e înduioșător. Nu știu cît îl apreciază cu adevărat Blanche pe Mitch dar mie mi-a plăcut personajul făcut de Richard Bovnoczki. Mi-a plăcut băiațașul pe care l-a descoperit Richard înăuntrul personajului și poate și înăuntrul lui, adolescentul, tînărul care se laudă în fața iubitei cu mușchii pe care i-a făcut la sală. În sfîrșit, scena aceea are atît de mult adevăr!

Un_tramvai_numit_dorinta_001.sized

Mi-a plăcut că, după ce Mitch află adevărul despre Blanche, nu devinde un porc ci doar un tip dezamăgit, furios, debusolat și care, în absența piedestalului pe care o ridicase pe Blanche – la propriu atunci cînd o ridică în brațe, foarte binevenită nuanța asta! foarte bună observația! – rămîne doar cu dorința. Mitch e atît de special încît aproape te îndrăgostești de el. Și asta pentru că Richard Bovnoczki știe să împrumute umanitate personajelor lui dar și o teatralitate de calitate superioară. (De văzut neapărat în ”Crimă și pedeapsă II” și în ”La țigănci” despre care am scris aici.)

Un_tramvai_numit_dorinta_000.sized

Să puneți spectacolul ăsta pe musai list! O producție unteatru pe bani nu așa mulți și într-un spațiu neprielnic care dă clasă superproducțiilor din teatrele bucureștene finanțate de stat. Și care mă face să mă întreb a nu știu cîta oară dacă sistemul actual de finanțare a teatrului e varianta cea mai potrivită date fiind rezultatele lui extrem, extrem de slabe și pericolul de-a omorî, cel puțin pentru o vreme teatrul românesc.

Advertisements