Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

de unteatru se vorbește de bine. Prin culise, prin restaurante, prin baruri, pe la repetiții, prin presa de specialitate, printre actori… asta-i foarte important: printre actori. Cu toate astea nu-mi puteam închipui cum se poate face teatru într-o casă… dezafectată. Cu tencuiala rasă pînă la roșu. Cum se poate face teatru fără o clădire care să-i fie din start destinată?

Păi, teatrul nu e o clădire, vorba Liei Bugnar. Pînă la urmă nu e o clădire. Sînt clădiri, teatre în București unde nu se mai face teatru de mult: Giulești – ăsta-i chiar un teatru părăsit de oamenii din teatru, deși, dat fiind publicul din jur, ar fi un spațiu bun pentru șușele și variete-urile destul de la modă acum, (domnule Caramitru, nu mai bine ați juca vestitele șușe din seria: ”Caramitru, Mălăele, un Crăciun și două stele” prin altă părți? Și la TNB să se facă totuși, artă? N-ar fi mai cinstit?), dar adminstratorii lui, adică primăria de care aparține preferă să-l închirieze; Mic, Foarte Mic, Excelsior – merge cineva vreodată la Excelsior?, Nottara – ăsta-i blestemul familiei Ciulei, cred, peste Nottara. Familia Ciulei a construit acest teatru PENTRU Liviu Ciulei, care, dintr-o demnitate care ne e azi necunoscută n-a mai cerut teatrul înapoi după 1989. Dar nici nu i s-a oferit, cum ar fi fost normal. Cum să dai înapoi unui om teatrul construit pentru el de tatăl lui? Nu. Mai bine stai tu cu rudele tale angajat acolo și iei bani de la stat. Nici măcar o sală cu numele lui n-are Teatrul Nottara. Sala Liviu Ciulei e una din sălile Teatrului Bulandra, acum. Așa că, experiența din ultimii ani ne învață că teatrul nu e o clădire ci el se naște între oameni care chiar vor să facă teatru. În pivnița de la Green Hours, printre tinerii disperați din generația Liei și a lui Marius Manole, apoi la Godot, apoi, uite, la unteatru. Căci, de cum intri în casa aia dezafectată, nu știi cum și de ce, dar te învăluie o atmosferă artistică, boemă, cum teatrele de azi, majoritatea, n-o mai au. Azi teatrele își propun să fie mall-uri culturale, și așa arată și pe dinăuntru și pe dinafară. unteatru și-a propus să fie un teatru și și este un teatru.

Da, dar cum să faci ”La țigănci”, o dramatizare după nuvela lui Eliade, într-un spațiu atît de mic? Căci unteatru are o capacitate de… de cît? De 50 de locuri? Maxim. Și un spațiu scenic foarte mic. Păi, uite, Andreea și Andrei Grosu au făcut.

Captură de ecran din 2014.11.10 la 12.32.11

”La țigănci”, este probabil cea mai vestită nuvelă fantastică a lui Eliade. Și cea mai iubită. Ca și alte nuvele fantastice ale lui Eliade, și aceasta descrie călătoria eroului – profesorul de pian Gavrilescu – din real: tramvai, bilete, conductor, călători, vara, căldură mare, prin fantastic, pe ”La țigănci”, un loc cu o mitologie a lui de care se vorbește pe șoptite mereu în tramvai, apoi din nou în realitatea crudă și cruntă, și apoi trecerea înspre o altă lume.

MG_3295

În această călătorie apar cîteva teme pe care Eliade le reia în toate nuvelele fantastice: timpul, care-și pierde caracteristica liniară și chiar și sensul – merge cînd înainte cînd înapoi -, spațiul: care se dilată și se încîlcește într-un labirint ascuns într-un loc clar definit: o casă, o grădină, un bordei; numărul 3: trei fete, personaje din mitologia românească: prostituatele împrumută caracteristici și de la iele și de la sînziene, pot fi și zîne și vrăjitoare; ”baba” (Cloanța, Sfînta Miercuri etcetera); visul: ca portal spre diferite lumi și poate și altele care mi-au scăpat. Peste toate se așează ca un văl o atmosferă stranie, fantastică, cum și trebuie să aibe o astfel de nuvelă. De aceea, aceste povestiri și nuvele ale lui Eliade sînt atît de greu de dramatizat: au mai încercat și alții (citiți, de pildă, aici) și n-au reușit.

MG_3300

Dar Andreea și Andrei Grosu au reușit. Au reușit să ne spună și povestea și să creeze acel feeling de supranatural, de fantastic și chiar într-o cheie foarte contemporană. Împreună cu Vladimir Turturică au făcut minuni cu șase uși și un mănunchi de beculețe colorate care poate fi o tufă de regina nopții, un leagăn, caleea lactee, mai știu eu ce. Cu niște costume foarte inspirate: costumul ”babei” cred că ar merita un premiu pentru felul în care evocă și supranaturalul și face legătura cu estetica din filmele fantasy atît de urmărite azi.

Toți actorii joacă în aceeași piesă. Știu că asta sună cumva ca o banalitate, dar văd mai nou, și-ncă-n teatre prestigioase cum e Bulandra, o modă: fiecare joacă pe scenă în alt stil, fiecare e în lumea lui în unele piese.

MG_3228

Richard Bovnoczki ”face” un personaj care e de la început destinat acestei călătorii. Este karma lui. Poate și dharma. E un personaj făcut cu multă căldură și multă candoare, calități atît de rare azi. Pe fața lui poți proiecta și trăsăturile unui tînăr și cele ale unui bătrîn și chiar și imaginea unui spectru. Exprimă destul de bine misterul cu care acest personaj se întîlnește dar nu-l poate cuprinde. Mihaela Trofimov, Florina Gleznea, Corina Moise, Cristina Casian, Liviu Pintileasa, Bogdan Cotlet joacă restul personajelor care apar în povestire: baba, țiganca, grecoaica, evreica, nemțoaica, vecinii, controlorul, birjarul… și o fac de fiecare dată cu alte nuanțe. E o etalare de creativitate regizorală și aptitudini actoricești la toți, foarte plăcută ochiului. Și sufletului. Mă bucur că avem atîția actori talentați cu palete așa diverse! Spectacolul e lucrat pînă în cele mai mici amănunte și chiar și o ieșire trecătoate a unei vecine ipohondre și bolnave pe ușă, e marcată în așa fel încît să ții minte. Spectacolul are și magie și umor și nostalgie. Coloana sonoră e foarte potrivită, intervine unde trebuie și te duce în starea care trebuie. Am pierdut puțin povestea celor două femei din viața profesorului Gavrilescu (cu cine trebuia să se întîlnească și nu s-a întîlnit? pe cine a iubit?) și parcă simt nevoia ca acea călătorie fantastică a lui prin timp, amintiri și spațiu-labirint să fie mai elaborată, poate chiar mai lungă, mai explicită, mai-mai-mai cumva, ca să dea o mai mare greutate întoarcerii în real. Dar chiar și cu aceste două îndoieli pe care le am, este cel mai bun spectacol al acestui început de sezon de iarnă.

MG_3489

Un must see. Eu o să mă duc să-l mai văd odată. Prima oară am stat în picioare, lîngă ușă și am ratat cu siguranță multe. Enjoy!

 

 

Advertisements