Tags

, , , , , , , , , , , , ,

⭐ ⭐ ⭐

SPOILER ALERT!

Într-o zi, trei zei, în cazul nostru zeițe, interpretate de Rodica Mandache, Mirela Gorea și Manuela Ciucur, coboară pe pămînt cu dorința de-a mai găsi măcar un singur om bun pe planeta asta. Există un mic clenci aici, se pare că dacă n-o să mai găsească niciun om bun atunci însăși existența zeilor va fi amenințată. Dar să nu disperăm.

sfinti

Zeițele îl întreabă pe un sacagiu dintr-un sat dacă nu știe pe cineva care le poate oferi găzduire peste noapte iar sacagiul, (interpretat de Vlad Ivanov), le trimite la prostituata satului, Shen Te (Alexandra Fasolă/Ana Ularu) care, după niște ezitări, le primește la ea peste noapte. Ușurate că și-au salvat, hm, mă scuzați, fundurile demiurgice, zeițele pleacă fericite și-i lasă lui Shen Te o pungă cu bani. Shen Te își închiriază astfel, în sfîrșit, tutungeria la care visa de mult și renunță la meseria ei ingrată.

646x404-2

(În foto: Alexandra Fasolă)

Doar că de aici, ca-n viață, încep ADEVĂRATELE necazuri. Crezi că pînă acum ți-a fost rău, ai? Stai să vezi ce urmează. O droaie de rude care pînă atunci n-au dat doi bani pe ea se adună în jurul tutungeriei, ba chiar se mută în ea, (sună cunoscut, cumva?), de fapt tot felul de oameni vin să-i ceară bani (sună cunoscut, cumva?), iar Shen Te, cu bunătatea ei, cea care i-a adus punga cu bani și i-a schimbat viața, nu știe, nu reușește, nu se poate descurca cu aceste noi probleme. Un om fundamental bun nu poate refuza un catralion de rude pe care nu știa că le are cînd era săracă și nenorocită, dar care, de cînd a ajuns să aibe mai mulți bani vin să se milogească la ea în cel mai șantajist mod cu putință. imagesUn om fundamental bun nu-l poate fraieri pe ăla cu rafturile să i le lase mai ieftin, nici nu poate negocia în forță cu proprietara, (bună în acest rol Daniela Nane, cea mai bună în acel stadiu al repetițiilor. O fostă pin-up girl transformată în proprietăreasă? Da, pot să cred asta), proprietară care și ea, la rîndul ei, nu vrea altceva decît și mai mulți bani.

Și atunci, pentru că nu poate să trăiască așa și nu se mai poate întoarce nici la viața de dinainte, Shen Te își inventeză o nouă personalitate (sau se dedublează, cum vreți) și crează un personaj rău, un văr mai de la țară așea, care știe cum să pună problema.

END SPOILER ALERT.

10704803_10153168024194167_663060907_n

Poți fi bun în orice condiții? Există situații socio-economice care te fac să devii rău? Capitalul (=banii) te fac/e să devii rău? Mda, capitalul în sens marxist, pentru că Brecht era un marxist original pur. Va supraviețui bunătatea prosperității sau ea e legată cumva de pauperitate? Niște întrebări reale, fundamentale, filozofice de care chiar ne lovim în viața de zi cu zi, mai ales după 1989.

*

10695133_10153168017024167_1249808863_nCam asta ar trebui înțeles din această piesă a lui Brecht: ”Omul cel bun din Seciuan”. Din montarea lui Andrei Șerban, un arc peste multe decenii, care duce pînă la o montare foarte veche de-a sa din 1968. Azi îmi sînt clare ca bună ziua întrebările puse de Brecht, chiar dacă răspunsuri nu am sau dacă am ceva sînt mai degrabă chinuitoare, parcă a scris piesa asta pentru noi. Nu știu însă, cum au făcut Andrei Șerban și actorii lui din 1968 (Ah, Carmen Galin! Nu vă e dor de (o) Carmen Galin?) să se înțeleagă aceste mesaje într-o epocă nivelată de economia socialistă și politica egalității în care desigur, unii erau puțin mai egali ca alții. Revenind în prezent, viitorul spectacol a avut deja 4 repetiții cu public la finalul stagiunii trecute adică fix înainte de a începe vara și va avea premiera în toamna asta.

omul.cel.bun.din.siciuan.2

(Foto: montarea lui Andrei Șerban din 1968)

Dar va trece povestea aceasta interesantă și foarte actuală scena? Pare ceva simplu, perfect inteligibil și frumos, nu?

Totuși, nu poți să te gîndești însă la un posibil rezultat fără să-ți amintești alte montări după Brecht… spectacole mai degrabă chinuite, căznite, ce se simțeau pe alocuri ca o pedeapsă atît pentru actori cît și pentru spectatori. Ciudat! Brecht e considerat în general un autor mare, foarte mare. De ce avem atunci amintiri în general urîte cu Brechturile din ultimii, hm, mulți ani? De ce acest mit de autor greu, foarte greu nene, ceva complex și foarte artistic, mă-nțelegi?, normal că te doare capul după un Brecht, arta adevărată doare (?), arta nu e ușoară, e grea (??) și nu e accesibilă tuturor (???), adică, mai direct, ești prost, gen, înconjoară mai toate montările spectacolelor lui Brecht? De ce vedem actori mari și iubiți scălîmbăindu-se, strîmbîndu-se, urlînd sau suferind pe scenă, în trăirisme de alt secol, cînd Brecht însuși a lăsat cu limbă de moarte un cod în care aceste spectacole trebuie jucate, cod care impune DE-TA-ȘA-REA! Cu forță, da, dar detașat. Cînd, parcă știind și intuind aceste posibile metehne, a mai cerut ca rolurile să fie jucate cu fața la public, aproape operetistic, fără prea multă legătură cu partenerul de scenă? De ce regizorii și actorii își iau libertatea să interpreteze cum vor coloana sonoră care vine la pachet cu aceste spectacole (la Brecht se cîntă obligatoriu, și se cîntă mult), sau chiar să n-o mai cînte de loc, ca în cazul unei montări recente, nominalizate ȘI premiate pentru asta cred, pentru că NU s-a cîntat aproape nimic, căci pentru altceva nu văd de ce, la însele, ele, neprețuitele și neasemuitele premii UNITER.

În general, cele mai multe montări după Brecht au lăsat impresii de neșters în mintea spectatorilor… ca niște coșmaruri. Un domn mi-a povestit în pauză, aproape tremurînd, că primul spectacol de la care a ieșit în viața lui a fost un Brecht și că acel spectacol a mai fost și începutul sfîrșitului carierei lui Claudiu Bleonț. Ce sentință dură și nedreaptă. Actorii mai au și spectacole proaste, dar să fii într-așa hal impresionat încît să nu-i mai dai o șansă lui Claudiu Bleonț? Îl informez pe această cale pe acel domn, deși nu-l cunosc, că CB și-a revenit și-l poate vedea la Craiova sau TNB în spectacole remarcabile.

De ce deci, această umbră înspăimîntătoare? Brrr, un Brecht în oraș și un fior de teamă, brrr… ceva așa, groaznic bîntuie printre noi. Nu e groaznic deloc.

Ar trebui să fie chiar frumos. Impresionant.

Nu știu. Nu. Știu. NU ȘTIU. 

Poate actorilor români nu le place Brecht, nu-i interesează, nu vor să-l joace, habar n-am. E un autor solicitant, care prin vocea acestor personaje simple, arhetipale: prostituata, sacagiul, polițistul etc., vrea să transmită întrebări fundamentale de viață. Actorul trebuie să joace în maniera propusă de Brecht, trăirismele și istericalele pe care le-am văzut deobicei laolaltă cu extrema cealaltă: nepăsarea, doar distrug aceste piese. Actorul mai trebui să și cînte niște cîntece dificile, care solicită vocea și necesită o bună tehnică vocală. Dar rezultatul va fi în schimb grandios: un spectacol cu povești pline de tîlc și muzică bună.

Poate actorul român consideră că, la cît e plătit, nu merită să se străduiască atît. Și poate are dreptate. Dar… e asta problema publicului? Trebuie publicul să vadă ASTA pe scenă: lupta actorului angajat la stat cu sistemul care nici nu-l face star, nici nu-l îmbogățește, nici nu-l omoară dar nici nu-l lasă să trăiască? Nemulțumirea asta transpiră pe scenă în mod obișnuit în teatrele de stat din București, iar la piese solicitante, la anumiți autori mai ales. De parcă și publicul înțelege ceva din asta… se și gîndește în pauze: spectacolul e nasol, dar săracii cît au muncit pe banii ăia, ce bine că ne-am stricat noi seara ca să fim alături de ei…. Mm? Chiar așa? Chiar credeți că o să țină la nesfîrșit faza asta cu smiorcăiala? La ce poate ajuta publicul? Nu-i cerem în permanență să ne compătimească și nu o face? Nu și-a păstrat pînă acum această breaslă toate drepturile să-și aranjeze lucrurile cum vrea din interior? Eu, în privința publicului îi dau dreptate lui David Mamet: publicul vine la teatru să se simtă bine. Nu să-i vadă pe actori îmbufnați că a trecut viața pe lîngă ei sau tocmai trece și ei…

În fine. Să sperăm că acest spectacol va fi însă unul bun.10707693_10153168020439167_1204040995_o

Pentru că Andrei Șerban s-a străduit cu disperare să-l facă… văzubil. Inteligibil. Cumpărabil. Agreabil. O să aibe cel mai bun decor cu putință făcut de Iuliana Vîlsan, cea mai iubită scenografă a momentului, cred. Decorurile ei, în sine, sînt un spectacol deobicei. A schimbat și coloana sonoră, doar-doar… În spectacolul lui se va cînta dar pe niște ritmuri moderne, mai puțin solicitante pentru actori și mai apropiate de ce aude publicul în mod obișnuit. Doar-doar. A adus pe scenă actori din generații diferite, cu stiluri de joc diferite, doar-doar… Cei mai în vogă acum, cei mai pe val. Cei mai cei, cele mai cele. Doar-doar. Și-a adăugat propriul lui mesaj și propria întrebare care se potrivește acestui timp și acestui spațiu, ceva de genul: ”mai există vreun om bun în București, România de azi?”… doar-doar. (Aceasta fiind și viziunea regizorală, aproape singura posibilă în acest moment…). La final, există chiar și o pancartă care ne anunță că lucrurile astea se (pot) întîmpla acum, în București. Doar-doar.

Doar că, nu numai spectatorul e de vină. Zic și eu.

Doar-doar.

P.S.: Cred că nu degeaba semnează și Andrei Șerban pe fișa spectacolului de pe site-ul Bulandrei: ”coregrafie și instructaj actoricesc”…

P.S. 2: Îi mulțumesc Cristei Bilciu pentru fotografii.

Captură de ecran din 2014.09.14 la 22.43.32

și versiunea din 1968:

Captură de ecran din 2014.09.15 la 11.33.55

Advertisements