Tags

, , , ,

Noii mei cercei ”Aventurin”

– strigați tare, dacă vreți ceva.

Sînt pacostea propriului meu buget. Am un magnet aparte: cînd mă duc pe la tîrguri, prin anumite magazine, tot felul de haine, bijuterii, accesorii sar pe mine și nu se mai dezlipesc. Ar trebui să-mi fie interzise vizitele în astfel de locuri pe termen nedefinit. Așa și aseară: veneam dintr-o excursie minunată și mă duceam la o întîlnire. Dar m-am oprit la tîrg. La MȚR. Și fără să-mi dau seama, în curînd scormoneam între pietrele expuse pe o masă după niște steluțe verzi, agățate pe un fir de argint.

– sînt dintr-o piatră braziliană numită Aventurin, singurele pe care le am în formă de stea.

Aoleo, nu trebuia să spui asta – mă gîndesc cu disperare. Pe lîngă instinctele primare cunoscute: foame, frică, sex, ar mai trebui adăugat, la mine, și dorința de-a avea pietre verzi, în formă de stea, agățate pe un fir de argint.

– aventurin din italianul a ventura care înseamnă din întîmplare. O aventură între un bărbat și o femeie nu e o aventură ci o întîmplare. Pentru că se întîmplă dintr-o întîmplare.

SHIT. Nu trebuia să spui asta, man!

– strigați tare, noi sîntem aici – zice și se duce lîngă celălalt bărbat, un personaj care sigur stă în MȚR deobicei, altfel nu se explică cum arată așa, înalt, subțire, tînăr dar cu barbă albă, ca un înțelept din povești. Mă privește nici sever nici îngăduitor, oarecum curios. Proprietarul aventurinului se așază lîngă el și atunci văd că e versiunea lui mai puțin încărunțită. Deci, ăștia doi sînt din ”noapte la muzeu”, versiunea românească, deobicei sînt exponate, acum au prins viață și au ieșit în curte, că e tîrg…
– ăștia cît costă? – mă aud zicînd, desigur fără voia mea, cu cerceii împingîndu-mi o mînă în sus.
– fabuloasa sumă de 30 de lei.

10268416_10152215888288379_6055827663926507119_n

Asta e. Am mai trecut prin asta. Nu mai am control asupra propriului trup așa că o mînă intră în rucsac, scoate portofelul și cei 30 fabulo-lei.

– aventurinul a fost descoperit prima oară la Murano, de italieni. Au aruncat ei într-un cuptor niște mică și a ieșit o sticlă cu culori și irizații deosebite – îmi spune fostul proprietar al cerceilor aventurin în timp ce-mi ia banii. Cînd au descoperit piatra asta în Brazilia, în stare naturală, i-au spus tot aventurin. Eu corectez revista asta – îmi arată o revistă pe care n-am de gînd, DECI NU!, n-am de gînd s-o cumpăr – de asta știu atîtea povești. Iertați-mă că v-am bătut la cap.
– e bine că povestiți. Nimeni nu mai povestește azi nimic, de unde să mai afli astfel de povești – bîngui eu fascinată.
– sîntem geologi. Veniți la muzeul de geologie la începutul lui iulie, mai e un tîrg acolo.
– frumoasă meserie.
– a fost odată.
– și azi de ce nu mai e?
– nu mai sînt bani la buget?
– da, da, chiar cred asta.

10494825_10152216028728379_8810086500566950767_n

Și un val de blesteme și ură îmi umple mintea și inima. Bine că sînt bani pentru politică și politicieni. Și campanii electorale și bannere pe care scrie kilometri întregi: mîndri că sîntem români. Lua-v-ar naiba cu mîndria voastră cu tot.

*******

”Sîntem chimiste!”

Chiar nu mai aveam de gînd să cumpăr nimic aseară după cerceii ”Aventurin”, care au sărit pe mine și mi s-au agățat de urechi. Așa că doar ascultam glasurile femeilor care-mi lăudau săpunul făcut de ele, prin metode mai sănătoase, săpunul bio care face și desface. Nu voiam să le privesc în ochi. Mi-e greu să mint în general, dar cel mai greu mi-e să mint privind pe cineva în ochi. (Ah, pot juca teatru, dar asta-i convenție, e altceva. O explicație pentru cei ce mă întreabă de ce nu pot minți dacă pot juca teatru. Pentru că sînt două lucruri fundamental diferite.) În mod normal caut astfel de produse, sînt sătulă de chimicale și de viața infestată în fel și chip, dar aseară, după o zi plină de întîmplări frumoase, nu mai aveam de gînd să cumpăr nimic. Chiar dacă săpunul pe care l-am mirosit părea că-i cremă de scorțișoară, nu de aromă falsă de scorțișoară, chiar dacă, chiar dacă… 10436680_10152215888293379_613541633023257288_n – Sîntem chimiste – spune una, într-un final, văzînd că doar zîmbesc politicos și mă pregătesc să trec mai departe. Gizăăăăăs, m-a trecut așa, un fior de tristețe de aia, adevărată. Chill. Real chill. Și în timp ce în sfîrșit le priveam în ochi, mă gîndeam ce facultă grea e chimia – cred că una din cele mai grele – cît ai de studiat, ca mai apoi, să ce? Din formulele alea complicate și greu de reținut, bașca de înțeles, viața în societatea post comunistă, așa cum a fost ea construită în ultimii 25 de ani, te întoarce la făcut săpun. Și la vîndut săpun pe la tîrgurile MȚR. La naiba, bunica făcea săpun, din ăla, fără miros și fără o pătrime cremă hidratantă – și ea n-a fost la nicio facultă în afară de cea a vieții, nici prea multă școală n-a făcut – ea făcea săpun fără parfumuri mai mult sau mai puțin fine. Un săpun aspru – ca și ea de altfel – de trăgea tot de pe tine, nu numai stratul de jeg ce l-ai adunat la joacă, săpun făcut din oase și grăsime.

10381985_10152215938198379_2469585562694850236_n

 

Sîntem chimiste, noi îl facem… – și deodată mi s-a părut că trăiesc într-un vis. Un vis așa, ca-n poveștile cu vrăjitori răi, care ne-au ocupat țara și ne silesc să trăim cum și unde nu se cuvine, să facem lucruri care nu ni se potrivesc, care ne tot mută ca-n poveștile comuniste din locurile noastre, din ”casele” noastre în altele, care nu ni se potrivesc, laolată cu oameni cu care avem puține în comun, cu care putem stabili puține legături, un fel de vis ca-n heri potăr unde niște spirite malefice vin și sug tot sufletul din tine. Uite-așa, pentru că pot. Și pentru că nu ne împotrivim destul…
– Nu vreți să încercați un săpun făcut de noi – încearcă una din ele un alt client, care trecea prin fața tarabei.
– Dar ce credeți că noi ne spălăm? – glumește el. Noi nu ne spălăm, hăhăhă!

Ele nu știu să răspundă la astfel de glume, sînt chimiste, fete/femei care poate au visat odată că-și vor petrece viața într-un laborator, descoperind cine știe ce formule magice. Ca Marie Curie. Luînd premii. Făcînd ceva cu ADEVĂRAT IMPORTANT. Lucruri care să ÎNSEMNE CEVA. Pentru piață îți trebuie alt tip de îndemînări… pe care ele nu le au, însușiri de precupeață, pariu că la chimie nu s-a predat așa ceva, dar nevoia te obligă, chiar dacă nu te învață…

VĂ MAI AMINTIȚI CÎND VISAM CUM O SĂ FACEM LUCRURI MĂREȚE, CARE O SĂ ÎNSEMNE CEVA? VĂ MAI AMINTIȚI CUM NE SIMȚEAM?

– Da, așa zice lumea – lasă chimista ochii în jos.
– și dacă ne spălăm, ne spălăm cu din ăla cu o pătrime cremă hidratantă, hăhăhă – continuă glumețul, care nu voia nepărat să fie obraznic, el se comporta normal, ca la piață. NOI eram din altă lume.
– bun săpunul ăla – mă bag și eu cu o replică proastă, expirată – pătrimea aia fix îți usucă pielea.
– așa e – tresar ele – îți usucă pielea.
– Nu-i așa? – zic eu. (Replicile bune sînt în filme și-n piese și-n romane, în real life, de multe ori vorbești de parcă n-ai… n-ai.)
– da – aprobă ele – la unison.
– de aia – și mă uit în ochii celuilalt client – io caut produse din astea, mai bio, mai altfel – da, încerc să vorbesc bolovăneasca, și-mi iese cum le iese chimistelor flecăreala de piață, dar asta e, mă fac că nu observ – le încerc, nu toate mi se potrivesc, dar multe sînt mai bune ca astea de-și fac mii de reclame. La alea, reclamele sînt bune, produsele mai puțin.

10485535_10152220081578379_4903137290117704681_n

(cartea lor de vizită)

Și uite așa am cumpărat amîndoi săpunuri bio, făcute de două chimiste, fără o pătrime cremă hidratantă. Dar FĂCUTE LA NOI. De niște oameni disperați să trăiască făcîndu-și măcar 0,1 % meseria.

Mă recunosc în poveștile astea.

Nu știu ce naiba o să ne facem…

*

Cine mai are nevoie de chimiști? De geologi? De artiști?

Advertisements