Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

⭐ ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

am ajuns la noul afrim de la teatrul național – ”Hoți”, după un text de Dea Loher – cu jumătate de oră mai devreme și de cum m-am așezat și am privit mai în voie în jur mi-am dat seama. Mi-am dat seama ce mă fascinează la afrimisme.

1DSC_9266

(în foto: Diana Dumbravă și Liliana Ghiță)

Îmi aduc aminte de pictorii impresioniști, cei care m-au ajutat să înțeleg cu adevărat pictura (și mai apoi fotografia). Nu m-am născut într-o familie de artiști, nici de literați, mamei îi plăcea să citească, dar nu prea avea timp, așa că, toată educația culturală mi-am făcut-o de capul meu. Pictura, dintre toate, mi-a rămas multă vreme ascunsă. Drept e că, în copilărie, n-am avut acces la niciun muzeu mai de soi, iar după ce-am ajuns în București, culoarele lungi și prost luminate, pline de picturi întunecate și – zic eu – prost prezentate ale MNAR și a altor muzee mai mici, nu m-au impresionat deloc. De fapt, primul Rembrandt, văzut la MNAR, mi s-a părut o compoziție sumbră de negru pe negru și, repet, fiind un tablou pe un perete, prezentat ca și oricare altul, nu m-a atras cu nimic. Nici pictura contemporană văzută prin galeriile comerciale nu mă atingea cu nimic și cu timpul am ajuns să mă întreb cum naiba se face că, eu, care-s atît de interesată de literatură, teatru, film și muzică nu sînt deloc impresionată de pictură.
*
au trecut cîțiva ani buni pînă cînd, într-o zi ploioasă de ianuarie, la Londra, am intrat mai mult ca să mă încălzesc în Courtauld Institute of Art, și, cinci minute mai tîrziu, mă opream ca lovită de-un tren în fața a două tablouri a lui Monet: ”Vase de fleurs” și ”Antibes”.dsc01032(Foto: ”Antibes”, Claude Monet)
*
le-am privit uluită cam o oră și aceea a fost introducerea mea în lumea picturii care m-a cucerit definitiv.
*
de atunci, bineînțeles că am trecut de faza Monet și am descoperit pe rînd tot felul de alți pictori. Dar am să rămîn întotdeauna legată de acel moment din viața mea cînd prin acele două tablouri ca printr-o pereche nouă de ochi am privit într-o lume care pînă atunci se încăpățînase să nu mă lase înauntru.
*
așa și cu afrimismele.

1604838_680692218639034_1729561707_n

Cu conturile lor mereu neclare, cu amestecurile de emoții, culori, nostalgii, reverii, sadisme, brutalități, cu florile lor din toate anotimpurile expuse deodată pe aceeași pînză, mă fură, mă impresionează, mă poartă în lumea lor chiar dacă de cele mai multe ori nu-mi explică nimic pînă la capăt. Plec acasă cu fragmente pe care nu le-am înțeles, cu personaje care mi-au rămas ascunse, dar cu o emoție nouă. Cu sentimentul că s-a ridicat un colț al unei cortine de pe o lume aparte, care vibrează din alte corzi decît cele obișnuite.

1621928_680684625306460_779815050_n(în foto: Marius Manole și Aida Avieriței)
*
Pierderea – și bineînțeles, cum îi facem față – este tema comună a poveștilor din textul Deei Loher. Pierderea unui copil, născut sau nenăscut, a unui frate, a unei soții, a unei căsnicii, a unui soț, a unei vieți construite cu infinită grijă și în cele mai mici detalii, o viață în care nu mai poate încăpea nimic altceva în afara construcției tale; a unui iubit egoist, capabil să-ți fure banii și să te omoare, un astfel de iubit care e de neiubit dar care e singurul pe care-l ai… cum faci față pierderilor din viața ta? Cît timp ai nevoie ca să accepți pierderea? A dragostei, a celui iubit, a vieții? Cîteva ore? Cîteva minute? 29 de ani?

(Unde naiba găsește Afrim textele astea mișto? O fi prin vreo lojă secretă, ceva, loja textelor mișto, huh? 😉 )

1620513_680692288639027_109417916_n

(În foto: Claudiu Bleonț)

Tocmai pierderea asta și toate durerile ce se nasc din ea se transformă-n multă poezie în afrimisme. Nu e numai decorul – pe care deja toți îl așteptăm: ia să vedem, în piesa asta cum o mai fi? – e muzica, e aerul, e felul în care actorii intră și ies din scenă… e atmosfera creată de regizor.

Nu o să vă povestesc piesa, vă îndemn să mergeți s-o vedeți.
*
Și dacă tot am ajuns la actori… așa m-am bucurat să văd o distribuție atît de variată!

Există cîteva formule în teatru care nu dau greș și ne plac (nouă, spectatorilor), de fiecare dată. De pildă, să vedem mai multe generații pe scenă. Să redescoperim actori buni. Să descoperim actori tineri buni. E o plăcere în toate astea. M-am bucurat să-i revăd, bineînțeles, pe Marius Manole – bun, cum îl știm -, pe Medeea Marinescu, pe Mihai Călin, dar cu ce plăcere am descoperit actori pe care nu i-am mai văzut de mult sau nu știu să-i fi văzut vreodată. Pe Aida Avieriței am văzut-o anul trecut în ceva spectacole studențești și mi-a plăcut, mi s-a părut bună Diana Roman, (două foarte tinere actrițe), am fost încîntată să-l revăd pe Claudiu Bleonț – parcă într-o revenire de formă -; apropo de CB, însoțitorul meu în acea seară mi-a spus că CB i s-a părut că arată ca un rege și drept și prin urmare nu era așa potrivit pentru rolul unui antreprenor de pompe funebre. Sînt de acord cu prima afirmație. CB a început să arate ca un rege, parcă cere un rege, o coroană și un cal pe care să-l bage în Senat. That kind of king. E timpul pentru Richard al III-lea, pentru Caligula, Nero și alții ca ei. Din păcate, noi, actorii, sîntem totuși condiționați de cum dăm, și există doar anumite intervale din viața noastră cînd arătăm/dăm potrivit pentru un rol sau altul. Cine are urechi…
*
1601467_680693515305571_253065243_n

Ce mi-a plăcut Liliana Ghiță! (foto). E actriță a Teatrului Maria Filotti din Brăila. Nu-mi aduc aminte s-o fi văzut pînă la acest spectacol, poate mă înșel. Dar ce mi-a plăcut! Prin interpretarea ei parcă am revizitat în memorie un lung șir de bătrîne văicăricioase și plîngăcioase, ușor caraghioase dar pline încă de viață, de dragoste, de lipsa copiilor, de lipsa unui cămin. Acele bătrîne, acei bătrîni pe care chiar dacă nu-i ai acasă, îi ai undeva într-o memorie colectivă, ancestrală parcă. ”Și George nu mai vine.” Nici George al ei numai vine, asta e pierderea personajului ei, o pierdere atît de mare încît o face să nu mai vadă ce i-a mai rămas.

Văzînd-o pe Diana Dumbravă n-am putut să nu mă întreb, iar!, de ce o vedem atît de rar pe această actriță atît de specială! Anul trecut m-a invitat la premiera filmului ”Roxanne”, și atunci mă gîndeam că n-am mai văzut-o din ”Maria”, filmul din 2003 al lui Netzer. Are atîta grație, eleganță, sensibilitate dar și forță, dramatism… și? atunci? ce se întîmplă? De ce trebuie să treacă 10 ani între două filme și să vină Afrim s-o scoată de la naftalină? (Pe care i-a pus-o la loc în păr, dar mai bine nu stric poanta ;). O să ajungem să devenim personaje prin ceea ce trăim în viața reală, nu pe scenă, dacă…

Apropo, nu știam că Diana Dumbravă și cîntă!

_97K5420_resize

(În foto: Diana Dumbravă și Mihai Călin).

Cireașa de pe tort mi s-a părut Natalia Călin. (Nici pe ea nu mi-o aduc aminte din ceva, orice… de ce?) Mă rog, cireașa leopard, după cum se vede în fotografia de mai jos. Ea ne-a făcut să chicotim, să rîdem și ne-a smuls aplauze într-un mod inedit. Da, pentru că vorbește ardelenește cu un haz nebun și asta o aduce deodată foarte aproape de noi. Imediat ce-o început să vorbească am și văzut o ardeleancă, ni, care are un bărbat mai tînăr, no, care-i șere niște bani și ea-i dă vro tri mii de euro din economiile ei, care-s tăte economiile ei… pot să-mi închipui această idilă, o pot plasa în spațiu și timp și asta pentru că regizorul a avut o idee foarte bună și actrița Natalia Călin a executat-o impecabil. FE-LI-CI-TĂ-RI.

264561_680693621972227_1454836060_n

(În foto: Natalia Călin)
*
Sînt doi actori și două personaje care n-au primit atenția meritată și nici nu cred c-o vor primi: Ana Ciontea și Cornel Scripcaru. Nu e vina lor: ei și-au făcut datoria perfect. Cornel Scripcaru și-a construit rolul în filigran, așa cum ne-a obișnuit. Problema e cu sensibilitatea noastră – a publicului – și ceea ce vedem în jur. Cu modelele noastre. Eu nu cunosc astfel de cupluri care să aibe o astfel de viață, construită în cele mai mici detalii. Sigur, cunosc cupluri înstărite, cupluri prea pline de bani, cupluri egoiste, cupluri împlinite, dar genul ăsta, care există cu siguranță prin alte părți, nu prea există la noi.

1908190_681172548591001_1329411403_n

(În foto: Cornel Scripcaru și Ana Ciontea).

Îl cunosc teoretic, din călătorii și observații empirice. Nu empatizez cu ei. Empatizez cu personajul Nataliei Călin (Gabi Nowotny), cu personajul Lilianei Ghiță (Elke Tomason), cu rana permanent deschis și refuzul de-a accepta realitatea a personajului Dianei Dumbravă, care locuiește într-un hotel(!)… dar două personaje cu vieți perfecte, cu haine perfecte, cu gesturi perfecte, și cu o teamă atît de mare ca această construcție să nu se prăbușească cumva la apariția fie și la distanță a unui nepot nu cunosc. Asta pentru că la noi, românii, în prezent, păcatul e un fel de galon pe care-l porți pe umăr și recunoașterea lui e ceva de domeniul banalului. Credem că n-avem fasoane, dar de fapt n-avem sensibilități, n-avem sentimentul că l-am putea răni pe celălalt cu ce-am făcut sau ce vom face și-n confuzia turbulentă-n care trăim, trîntim cu vorbele cînd ar trebui să le picurăm cu pipetă și nu spunem nimic cînd ar trebui să vorbim. De aceea mă îndoiesc că aceste două personaje – deși, repet, perfect construite – vor trece atît de mult rampa ca altele. Profesionist vorbind, Cornel Scripcaru și Ana Ciontea au făcut două bijuterii de roluri.
*
Pe Afrim n-am să-l laud. Eu n-am ce să-i spun. Ce-aș putea să-i spun eu? Nimic. Îi doresc mai mult. Cred că poate. Să aibe unde și cu cine.
*
Am însă o întrebare, pentru cine vrea să audă: cînd o să i se facă loc să se ducă mai sus, mai la dreapta, mai la stînga? Și dacă nu i se face loc pentru un teatru cum ar putea să facă – vizual, experimental – de ce văd în jur ochi dați peste cap și aere atotștiutoare, gen: ”e un afrim așa cum îl știm.”? Este, da, dar aveți curaj să-i dați voie să facă mai mult? Sau ochii dați peste cap și lehamitea fac parte doar din farmecul vorbitului în jurul unui astfel de personaj?

***

TNB, Sala Studio

Hoți
de Dea Loher

Regia: Radu Afrim
Traducere: Cosmin Dragoste
Scenografie: Andreea Săndulescu
Asistent Scenografie: Daniel Păun
Muzică: Vlaicu Golcea
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Dată premieră: 01-02-2014
Durata spectacolului: 2 ore şi 30 minute
Pauză: nu
Preţ bilete: 50 lei; 20 lei (elevi, studenți și pensionari)
*
Distribuţia:

Finn Tomason:Marius Manole
Linda Tomason, sora lui: Aida Avieriței
Elke Tomason, mama celor doi: Liliana Ghiță
Thomas Tomason: Mihai Călin
Monika Tomason: Medeea Marinescu
Domnul Schmidt, Gerhard: Cornel Scripcaru
Doamna Schmidt, Ida: Ana Ciontea
Josef Erbarmen: Claudiu Bleonţ
Mira Halbe: Diana Roman/Irina Antonie
Gabi Nowotny: Natalia Călin
Rainer Machatschek: Conrad Mericoffer
Ira Davidoff: Diana Dumbravă
Copilul: Aris Bănuțoiu

Advertisements