Tags

, , , , , , ,

nu știu ce le-a făcut dramaturgul, actorul și regizorul ceh Petr ZelenkaKOT244ae9_kara_G1A4083 inițiatorilor și organizatorilor proiectului: “Spectacolul începe cu o lectură”, dar cu siguranță aceștia s-au răzbunat pe el cu vîrf și îndesat. Altfel nu-mi explic toate lucrurile năucitoare care s-au întîmplat azi, la lectura piesei lui: “Specii pe cale de dispariție”, care a avut loc la Teatrul Nottara, sala Studio.

IMG_0017

În primul rînd a început la ora 12.00, o oră imposibilă din multe puncte de vedere. Deși n-ar trebui să fie imposibilă TOCMAI pentru publicul de specialitate, adică pentru actori, regizori, dramaturgi, teatrologi, producători autohtoni. Oameni din și de teatru. (Contrar a ceea ce afirma pe feisbuc, recent, o teatroloagă foarte cunoscut, CRED că miezul zilei e taman potrivit ca un artist să iasă din casă și să participe la astfel de evenimente. Serile e mai greu, s-ar putea, ca artist, să ai(be) spectacol(e).)

Apoi, cînd am ajuns, am rămas cu gura căscată. Mă așteptam să fim vreo 10 zgribuliți somnoroși, care ne mai și știm din vedere, în schimb … sala era ar-hi-pli-nă. Dar arhiplină, nene. M-am și proptit în ușă, fix așa, ca la teatru, cu o față tot mai lungă și mai lată, fără să mă pot opri să exclam: uau! (Efectul uau, aflat probabil pe lista organizatorilor, a fost, deci, atins.) Sală plină, la ora 12.00, la un spectacol lectură după o piesă a unui autor necunoscut în România. INCREDIBIL. Adică la un eveniment de nișă de care și eu am aflat mai degrabă dintr-o întîmplare. Suuupercalifragilistic … N-apuc s-o lungesc prea mult cu uimirile mele, pentru că o doamnă mă și îndrumă înspre scenă, unde, cică, mai zărea ea un loc liber.

IMG_0003

Locuri libere pe scaune nu mai erau, așa că m-am așezat pe trepte. Și pe măsură ce priveam în jur, (și fotografiam), mă cuprindea așa, o mare stupoare. Media de vîrstă a publicului era undeva la 60 +, poate chiar 65 +. Nu media de vîrstă, greșesc, 99,5 % din cei prezenți aveau peste 60 de ani. (Restul de 0,5 % fiind formate din mine și încă vreo 3 persoane, toate avînd legătură cu teatrul. Și toate avînd probabil sub 40 de ani.) În plus, publicul acesta nu-mi părea cunoscut. În atîția ani de mers pe la teatru, operă, Ateneu … am început să recunosc fețele. Bucureștiul are un public cam în jurul acestei vîrste care consumă produse culturale de calitate. Chiar le vînează. Îi vezi pe la toate concertele mai interesante de la Ateneu, pe la transmisiunile în direct de la Metropolitan Opera … Dar nu erau aceștia. ACEIA sînt cultivați, educați, informați și foarte important în cazul de față, ȘTIU SĂ SE POARTE. Aceștia …

IMG_0002

(CONCURS!! Cine reușește să identifice în fotografii mai mult de 2 persoane sub 50, hai, sub 60 de ani primește o invitație dublă la următorul meu spectacol. Și un cozonac. Și un pahar de vin fiert. Și o tură cu mașina prin oraș cînd s-or aprinde luminițele de Crăciun. Și-i dau voie să se joace cu aifonul meu. Și … ce mai vreți? Oricum nu cîștigă nimeni.)

Ei bine, oamenii din jurul meu păreau mai degrabă un public angajat cu ora. Figurația pe care o întîlnești la toate filmările, o vezi la toate emisiunile TV. Iar dacă nu erau, ceea ce e puțin probabil, așa s-au comportat. Și-au lăsat telefoanele să sune, s-au fîțîit, au foșgăit, s-au scormonit prin genți și buzunare după pungi, au răspuns la telefon și au vorbit în timpul lecturii, au vorbit între ei tare. Și unii s-au ridicat alene și au plecat. Dezertarea cea mare s-a produs în timpul pauzei, nefericit programată. Mai mult de 65 %, ca să ne ținem tot de numerele astea, au plecat sastisiți și argumentînd audibil: “Lectura asta puteau s-o facă și fără noi.”

IMG_0005

Aici le dau dreptate. Ar fi fost mult mai bine fără ei. (Cît o fi costat distracția asta, apropo? Și cine a plătit-o?)

Partea a II-a a fost un dezastru. O dată că sala era atît de (vizibil) goală pe cît fusese de plină la început, a două că … nu mai erau aproape deloc atenți. Au intrat și au ieșit în timpul lecturii ca la … ca la ce să zic? Că n-am termen de comparație. Două venerabile pensionare chicoteau, se hlizeau și vorbeau lîngă mine cu apetitul și nesimțirea unor adolescente. Dar fără auzul bun al tinereții. Dealtminteri tot grupul acela se comporta ca o gașcă plictisită de adolescenți care au fost aduși cu de-a sila la un spectacol. N-au înțeles nimic din piesa contemporană a lui Zelenka și bineînțeles că tot ce le-a atras atenția a fost limbajul vulgar, care mai apărea pe ici-colo. Degeaba am țîțîit, am sîsîit și m-am uitat amenințător. Degeaba. Erau imuni, tăbăciți, trecuți prin din astea.

Totul a ajuns evident și inevitabil și pînă la actori. Care au simțit din plin ce se întîmplă. Ca actriță, pot să vă spun că o astfel de sală e un fel de măcel pe care-l resimți în mod organic. Poate fi cumplit, pentru tine, dacă ești mai sensibil. Cu chiu cu vai piesa s-a terminat și în loc de discuția anunțată cu autorul și actorii, lumea s-a ridicat și s-a îmbrăcat nerăbdătoare, îndreptîndu-se spre ieșire. Ba chiar unii, cu spatele la scenă, îi spuneau unui tînăr, probabil un organizator?, că asta-i feedback-ul lor: se îmbracă și pleacă. La așa piesă … Încă odată: uau!

IMG_0018

M-am îndreptat și eu înspre ieșire. Un bărbat înalt și slab s-a ridicat de pe un scaun din mijlocul sălii. Și-a înfipt o carte sub braț, o carte pe care scria ceva într-o limbă necunoscută mie. Și-a înfipt privirea în pămînt, a stat o vreme așa, nelămurit și abătut și apoi a plecat. Era Petr Zelenka, pregătit probabil să răspundă la o mulțime de întrebări. Pe care i le-am pus în gînd, pentru că, simțindu-mă mai stînjenită ca el de tot ce s-a întîmplat, nu i-am adresat nici eu niciun cuvînt. Dealtminteri, ce era să-i mai spun? Că a participat la o mascaradă? Că mai bine oprea spectacolul? Că nu ăsta e publicul românesc? Mă întreb cît de debusolat a plecat acasă. O astfel de experiență, pe mine ca dramaturg, m-ar fi făcut praf.

Să-i mai umilim și pe alții, că noi între noi ne-am umilit destul. Nu?

1472832_607202489316033_960123799_n-2

Un proiect inițiat de Alexandru Mâzgăreanu și Mihai Lungeanu și organizat de Teatrul Nottara și Centrul Ceh.

*

O curiozitate și vă las: evenimentul acesta va fi trecut și bifat pe lista realizărilor extraordinare ale Teatrului Nottara? Și va face ca același teatru să iasă în sondaje mai mult decît satisfăcător, ca unul din cele mai iubite teatre din București? Nu, pe bune acum?

*

Later Edit: m-am luat cu criticăreala și am uitat să vă zic ceva de bine: Sorin Cociș era foarte bun în rolul pe care-l citea. Fie și așa, la prima mînă. Dacă vreodată s-o monta piesa asta în România – piesă care în fond, nu era rea deloc, dar n-aveai cu cine vorbi la cum a fost organizat totul – eu pun o vorbă bună pentru el. Sînt unele roluri care pur și simplu îți vin mănușă, așa și cu el și rolul ăsta. Iar lectura, n-a fost chiar așa, nepregătită. A avut un regizor: Dragoș Alexandru Mușoiu, student master regie UNATC, care la rîndul lui s-a gîndit la ceva, s-a văzut acolo o amprentă, o urmă de regie, au avut o coloană sonoră (!). Din punct de vedere artistic, oamenii au fost OK, s-au pregătit. Inițiativa e OK, deși aștept cu mult mai mult interes un festival de lecturi din dramaturgia românească. Restul în schimb … brrr …

*

Ce s-a întîmplat după acest articol? Citiți puțin aici 😉

***

CITIȚI ȘI:

Hamlet. Next Hours la Godot Cafe Teatru

Advertisements