Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

nu e numai luna decembrie cea care mă face să mă gîndesc la tot felul de topuri și clasamente. Mai degrabă e o altă combinație de factori. Cred, de pildă, că în România nu avem vreo ierarhie reală a valorilor. Asta pentru că nu avem topuri personale reale. Apoi, am remarcat de-a lungul timpului că anumite opinii pe care le credeam și le afirmam ca ferme și imuabile, s-au schimbat uite-așa, fără să-mi dau seama cînd. O remarcă recentă a unei colege mi-a atras atenția brusc asupra acestui lucru: “păi cum susții azi cutare chestie cînd nu de mult te-am auzit desființînd-o vehement”?

IMG_1560

S-ar putea să-mi schimb părerile mai des decît cred. Așa că, secțiunea topuri începe și ca un exercițiu (amuzant, sper) de autoevaluare, dar sper să evolueze în ceva mult mai practic și mai real. Ce-ați zice de pildă de un top al celor mai bine vîndute piese de teatru, sau cei mai bine plătiți actori, filmele românești cu cele mai mari încasări sau vizualizări? Teatrele de stat cu cele mai multe premiere vs. teatrele independente cu cele mai multe premiere. Teatrele de stat cu cele mai multe premiere raportat și la subvențiile pe care le au sau la numărul de actori angajați. Eu cred c-ar fi chiar interesant, mai ales că, nimeni, la ora actuală, nu se ocupă de așa ceva. E un subiect cu potențial exploziv, nu? pentru că s-ar putea să aflăm că mulți artiști considerați de iure extrem de iubiți, nu-s chiar așa, ori că, nu toți artiștii, actorii în special, sînt atît de săraci precum se (pre)s(u)pune. Sau că – deși asta e chiar public, dacă vrei să vezi – teatrele de stat nu prea mai fac nimic, filmele românești de după 1989 nu și-au scos NICIODATĂ banii, și nici măcar nu-și propun asta. Dimpotrivă, trendul din interiorul breslei arată că cei mai bine priviți autori, de către colegii lor, don t give a shit (sună mai puțin vulgar în engleză), pe ce crede publicul românesc despre filmele lor. Cu alte cuvinte, cu cîți mai puțini spectatori, cu atît mai interesanți se cred. Măi, măi, măi, chiar așa să fie?

*

Iată deci, topul personal al celor mai buni actori străini. Pe ei ne putem concentra, îi putem analiza și studia, îi putem critica cu destulă obiectivitate, chiar plasa cam pe unde le e locul cu adevărat. Mai nimeni n-o să mă înjure dacă o să spun că actorul/autorul străin X sau Y, contrar cumva opiniei mainstream, nu e așa un bun. Să vedem dacă o să țină figura și cînd o să vină vorba de români ;).

Actorul care mi-a atras atenția cel mai mult anul acesta este Ryan Gosling,

ryan-gosling-963218l

pe care l-ați putut vedea recent în extrem de criticatul Only God Forgives (2013) al regizorului danez Nicolas Winding Refn, dar care v-a plăcut cu adevărat în filmul Drive (2011) al fix aceluiași regizor. Probabil l-ați remarcat și în The Ides of March (tradus la noi Ziua Trădătorilor) sau în Crazy, Stupid, Love (2011). (Multe filme a mai făcut în 2011). Privirea lui impenetrabilă, tensiunea internă pe care o degajă (băjeții, atenție aici la ce înseamnă cu adevărat combustie internă, da? 😉 ), conexiunea pe care o stabilește cu spectatorul (mai puțin în Only God Forgives), misterul, mda, toate acestea m-au cucerit. Plus o calitate rară chiar și la actori – dar care nu dă greș în nicio epocă, și nu e influențată de nicio modă – te poți uita la el minute în șir, și chiar de nu face nimic, nu te plictisește. (Toți actorii români din noul val au încercat asta și au dat greș.) Această combinație de calități și rolurile pe care le-a ales în ultima vreme l-au propulsat direct în propriul meu top 5. Pe ce loc mai exact, vedem la final. (Încerc și eu să creez puțin suspans, ce naiba!)

**

Pe Edward Norton l-am reevaluat zilele trecute cînd am revăzut The Painted Veil (2006). (Tradus în sfîrșit corect: Vălul pictat. Am o maaare problemă cu traducerile filmelor, dar despre asta într-un alt articol.)

Edward Norton Wallpaper @ go4celebrity.com

Și mamăă, ce l-am mai reevaluat. Uitîndu-mă la ce rol superb face în Painted Veil, mă gîndeam că același actor a jucat în The People vs. Larry Flynt (1996), Fight Club (1999), Father Brian Finn (Preotul, rabinul și fata, 2001), The Score (2001), Moonrise Kingdom (2012), în regia lui Wes Anderson, un film mult subestimat în opinia mea. Un actor atît de versatil și atît de subtil vezi foarte rar. E la fel de convingător și în rolul unui îndrăgostit prostit de atîta dragoste, și-n cel al unui îndrăgostit rănit, dar și ca mafiot, bătăuș, avocat depășit de situație. Sau, ca-n teatralul și amuzantul Moonrise Kingdom, pe rol de șef al cercetașilor, un profesor cam milf și cam ratat după standardele de plastic ale contemporaneității, dar capabil de surprize. Clipul de mai jos, un fragment scurt din The Score, ilustrează foarte bine cred, abilitatea lui Edward Norton de a sări într-o fracțiune de secundă dintr-o temă în alta, dintr-un personaj într-altul.

O lecție totală de actorie, nu? (Aștept cu nerăbdare să văd și în filmele românești așa ceva.) Thumbs Up, Edward, mi-a luat ceva să-mi dau seama ce mare actor ești, ce paletă vastă și subtilă ai, dar, și tu ți-ai arătat dimensiunea talentului cu răbdare, în timp, calculat. Asta îmi spune despre tine că ești bine centrat și echilibrat, un om la fel de frumos pe dinăuntru ca și pe dinafară, ceea ce nu mă poate face decît să exclam: mi-nu-nat!

*

Mads Mikkelsen a intrat în top după ce-am văzut The Hunt, (2012, regia Thomas Vinterberg), un film sec și rece despre noi, așa cum sîntem azi, la fel de plini de prejudecăți și reacții pripite, la fel de scurți la minte ca-n Evul Mediu, dar înconjurați de belșugul și confortul tehnologiilor moderne. (Mă rog, ei în nord, că noi în România …).

Mads-Mikkelsen-mads-mikkelsen-8948614-1680-1050

L-ați mai văzut în “Pusher”, (1996, regia Nicolas Winding Refn. INTERESANT, a treia oară cînd apare acest nume, și asta total neprogramat), sau în Casino Royale (2006), a fost Rochefort în “The Three Musketeers”, varianta din 2011, sau iubitul reginei în recentul “O afacere regală” (A Royal Affair). Pe lîngă melancolia nordică evidentă chiar și-n fotografii, are și el o intensitate ce trece ecranul și rămîne cu tine, spectatorul, mult după ce filmul s-a încheiat. Charming.

*

Pun o pilă pentru Matthew Macfadyen, pentru că e balanță de-a mea și pentru că sigur n-ați auzit de el. Deși … nu e păcat? Ui’ ce frumusețe 🙂 .

DCF 1.0

… poate nici eu nu aș fi auzit de el, sau nu mi-ar fi sărit așa tare în ochi dacă Jane Austen n-ar fi în topul scriitorilor mei și n-aș urmări ecranizările făcute după romanele ei. Matthew Macfadyen a făcut unul din cei mai credibili Mr. Darcy din toate ecranizările după Pride and Prejudice (2005, regia Joe Wright), întrecîndu-l chiar și pe Colin Firth (miniseria din 1995). A găsit proporția exactă de aere de superioritate, venite și dintr-o fragilitate interioară, crispare, sinceritate brutală, vătămătoare pentru toate părțile implicate, aer romantic, și o oarecare sexualitate nu-chiar-ascunsă, calități pe care acest personaj le are și în carte. După acest film l-am urmărit cu mult interes și l-am descoperit în alte roluri mai mici sau mai mari, dar toate bine lucrate. E un fel de sex simbol nedescoperit, și e foarte bine că e așa, îi sporește misterul. Vă recomand să-l vedeți în Incendiary (2008) – într-un rol destul de dificil, o dramă interioară conținută, foarte convingător jucată, (helăău, din nou!, în atenția actorilor români interesați de dramele conținute, deși, mă îndoiesc că, la cît de mari se cred, ar citi vreunul ceva de pe acest blog); în “Robin Hood” (2010, ca Sheriff of Nottingham), în “The Three Musketeers” (2011, ca Athos, iarăși, unul din personajele mele preferate, un amestec de romantism, sexualitate ascunsă, mister, eleganță și violență). Probabil, din cauza zecilor de prim-planuri ale Keirei Knightley nu l-ați remarcat în “Anna Karenina” (2012), unde l-a jucat pe fratele Annei, Oblonsky. Sincer, nu știu ce-au vrut să facă Tom Stoppard (ca dramaturg) și Joe Wright (ca regizor) din acest film, dar, dacă intenția lor inițială nu era să le iasă o reclamă de doo ore la Chanel, ci o viziunea aproape burlească asupra falsității în care se complăcea aristocrația rusă, Matthew Macfadyen a fost cel mai aproape de aerul teatral al întregii puneri în scenă. Singurele zece minute bune din film sînt cele de la început, în care apare el, într-o lungă scenă care se petrece mai ales pe o scenă, cu o interpretare care pendulează perfect între comic și dezastru. Cred că asta era cheia întregului film, și doar el a găsit-o. Asta e, nota zece pentru feblețea mea. (Ne permitem și noi mici slăbiciuni.)

*

Cin’ să mai fie, cin’ să mai fie? Mi-e greu să nominalizez un al cincilea actor, după cei 4 menționați mai sus. Înainte să mă apuc să scriu, pe undeva prin gîndurile mele era și pretty face Bradley Cooper, pentru surpriza pe care ne-a făcut-o tuturor în “Silver Lininings Playbook” (2012) și chiar și în “Limitless” (2011). Dar … să mai căutăm, poate găsim ceva și mai special.

Hmm … încă mă gîndesc 🙂

***

pînă mă gîndesc eu la cel de-al cincilea nominalizat în MPT5, mai repede îi numesc pe cei ce au căzut din grații.

Fallen out of grace:

Sean Penn – n-am înțeles nimic din “Răzbunarea unui rocker”. Dar nimic. Despărțirile/divorțurile sînt devastatoare, asta cred, dar el are o carieră extrem de solidă, putea să mai aștepte un timp pînă se ivea scenariul potrivit pentru el

Matt Damon – un alt favorit de-al meu, de mulți ani de zile. O vreme mi-a plăcut mai tot ce a făcut de la “Good Will Hunting” încoace. Mi-am cumpărat și DVD-urile cu seria Bourne … dar recent, cu “Promise Land” și “Elysium” m-a cam dezamăgit. Mai ales că la “Elysium” a lucrat cu Neil Blomkamp care m-a cucerit cu al lui “District 9”. Mă așteptam ca Matt să rupă cu rolul acesta, dar …

Revenirea supriză a acestui an:

… dar care se prevedea oarecum de anul trecut a fost Brad Pitt. Și el e un favorit de-al meu, dar niciodată nu l-am văzut un mare actor. Doar un bărbat foarte frumos. De cînd a mai îmbătrînit și s-a mai urîțit însă, au început să apară roluri ca cele din “The Three of Life”, “Moneyball” (în ăsta chiar a jucat bine. E un film subevaluat, părerea mea) sau extrem de surprizătorul rol pe care l-a făcut în dificilul film cu zombie “World War Z”. Am început să mă uit la acel film doar pentru el, în viața mea nu m-au interesat zombie, dar, uau, nu numai că l-am văzut pînă la capăt, dar nici măcar nu l-am considerat prost la final. Iar Brad Pitt a făcut față binișor invaziei de monștrii fără minte, care sincer, nu înțeleg cum pot să sperie pe cineva.

Advertisements