Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pe Geanina Hergheligiu am cunoscut-o pe Facebook, în marea comunitate, mai degrabă anonimă, de colegi de breaslă. Într-o zi, m-a invitat la spectacolul cu care a absolvit cursurile Facultății de Regie Teatru a U.N.A.T.C “I.L. Caragiale” București. N-am avut cum să ajung la premiera ei. Apoi am mai refuzat cîteva invitații din diverse motive: în general se suprapuneau cu alte obligații; pînă la urmă ne-am întîlnit, fără să ne propunem, la Godot Café-teatru, la “Comedie neagră”, (regia Cosmin Alexandru Purice, după un text al aceluiași Peter Shaffer). Ne-am recunoscut fețele, deși, pentru o vreme eu n-am știu exact cine e. (Cam ăsta e “efectul feisbuc”, știi tot mai multe fețe dar nu mai știi de unde le știi.)

1415744_10200457128270343_887757227_n

Săptămîna trecută  am ajuns în sfîrșit, la spectacolul ei, “Equus”, preluat acum de Teatrul Odeon București, la Sala Studio. Un spectacol fresh, curat, cinstit, și extrem de detaliat lucrat, chiar și-n economia de mijloace studențească. Cu cîteva pînze albe, cu niște minunate capete de cai, cu niște costume simple, dar și cu peste 80 de situații de lumină – după cum mi-a spus chiar ea după reprezentație – punîndu-și foarte bine actorii în valoare, Geanina Hergheligiu a reușit să ne ofere o experiență care are ceva peste pretențioasele, extrem de bine finanțatele de stat, dar, totuși, mai puțin reușitele spectacole cu care ne-au obișnuit unii autori în ultimii ani.

Î: Mi-a plăcut textul lui Peter Shaffer, mult. E un text clasic, prin excelență, care pune probleme vechi de cînd lumea (conflictul apolinic- dionisioac de pildă). Dar sînt curioasă ce te-a atras pe tine la el?

R: În primul rînd ceea ce i se întîmplă psihiatrului Martin Dysart (raisonneur-ul lui Alan Strang). Întregul spectacol este prezentat din punctul lui de vedere. Pe mine personal, ca regizor, aflat în exact aceeași perioadă a vieții, criza lui m-a interesat profund: “de ce-urile”  lui fundamentale generate de întîlnirea cu Alan.

Martin se află într-o perioadă biografică extrem de interesantă, în care trecem printr-o criză asemănătoare celei din adolescență, raportată însă, acum, la o experiență de viață. Sînt anii “de maestru”, anii în care găsim ideea care stă la baza existenței noastre (“Oare ce caut eu aici? Nu ca medic, nici ca om, ci fundamental”).

1476765_10200457103509724_1458993963_n

Apoi, faptul că “Equus” e dor de iubire și dor de Dumnezeu. Cîți dintre noi am iubit, am adorat, în aceasta viață așa cum a făcut-o Alan?

Alan ajunge să trăiască alături de Nugget (un cal superb, n.r.), o dată la trei săptămîni, o experiență dincolo de lume, ajunge să comunice organic cu Dumnezeu.

Am considerat, iarăși, conflictul principal al piesei ca fiind extrem de interesant; conflictul între: adorația pe care Alan o simte față de Dumnezeu și dorința ca acesta să se materializeze, să fie tangibil și primele impulsuri erotice ale adolescentului. Aflat la începutul vieții sexuale, adolescentul acesta se află între plăcere și păcat. Iubirea  absolută (trup, suflet, spirit) pe care o simte Alan față de Equus-Dumnezeu și lumea “Equus” pe care au creat-o împreună, nu putea fi distrusă decît printr-un gest extrem (trebuia ca Dumnezeu să fie orb).

1454512_10200457105389771_958390407_n

Î: Ce feedback ai primit din partea spectatorilor (mă refer la cei ce nu sînt de specialitate, la spectatorii normali)?

R: În primul rînd am primit feedback și asta e foarte important. Publicul simte nevoia să ne scrie, să ne vorbească, să stea cu noi după spectacole. Am și o minunată schiță în creion cu un cal, inspirat de “Equus”. M-au bucurat mult telefoanele celor care mă rugau să le trimit pasaje din text, pasaje care le rămîneau în minte și de care aveau nevoie. Se vorbește mult despre “Equus”. Naște controverse și asta este foarte bine. Spectatorii sînt scoși dintr-o zonă de confort și “Equus” îi mai bîntuie un timp.

Am ajuns acasă, am deschis cu soțul meu o sticlă de vin și ne-am gîndit la viața noastră.”

“O piesă de teatru de văzut! Mergem la teatru pentru că vrem o experiență nouă, sau pentru că vrem să ne simțim mai putin vinovați că nu am mai trecut pe aici demult, sau pentru că ne este dor de o emoție altfel, sau pentru că dă bine să ne lăudăm luni dimineața la birou, sau pentru că mesajul pătrunde altfel în minte și suflet și asta ne face să simțim că trăim mai intens. Oricare ne-ar fi motivul ar fi păcat să nu alegem o piesă care să ne ofere o experiență pe care să nu o uităm ușor. Asta face Equus (Odeon)! Mergeți, vedeți, gîndiți, simțiți și nu uitați să închideți, din cînd în cînd, gura căscată. Vă garantez că așa o veți avea pe întreaga durată a spectacolului!”

“Sînt absolut încîntată de piesa Equus, jucată de niște tineri excepționali și cu un regizor pe măsură.

Bineînțeles că sînt reprezentații reușite, sînt și altele mai puțin, dar e un spectacol cu energie mare, cu mesaje puternice, care a avut și are destinul lui, care are “galopul lui” spre succes.

Î: Fiind un spectacol de licență presupun că ai lucrat cu absolvenți ai claselor de actorie de la UNATC. 

R: Am lucrat cu 8 colegi de la secția Actorie (Cătălin Jugravu, Florian Mihai Nițu, Vladimir Albu, Ioana Chițu, Ecaterina Bunduc, Dragoș Olaru, Andrada Fuscaș și Ana Maria Turcu) și 5 colegi de la secția de Coregrafie (Ema Constantin, Răzvan Stoian/Andrei Iancu, Diana Bejan, Delia Marian și Oana Zara). Profesorii coordonatori au fost domnii: Felix Alexa și Ion Mircioagă. Valentin Luca (compozitor), Alina Lazăr (coregraf), Victor Diaconu (scenograf) și Radu Barbu (light design) au fost niște parteneri minunați de drum.

Î: Cum au privit ei textul?

R: Textul le-a spus multe, cu siguranță, dar punerea lui în scenă, drumul pînă la construcția personajului a fost pentru toți un parcurs dificil. “Equus” nu e un text pentru începători, e un text greu și au fost perioade dure. Unii actori au fost nevoiți să își asume personaje mult mai mature, cu o experiență de viață pe care ei nu o aveau.

1454424_10200457103869733_322751863_n

În “Equus” a fost nevoie, în final, de construcția a 11 spații care să permită “călătoria” în memoria psihiatrului și mai apoi în cea a lui Alan (care își aduce aminte și retrăiește acele amintiri). Construcția acestor spații suprapuse, bine delimitate însă și percepute ca atare în final, a fost posibilă (cum spuneai, cu cîteva cuburi, niște perdele și niste capete de cai), numai cu ajutorul actorilor și dansatorilor care au determinat spațiile, cu ajutorul scenografului Victor Diaconu și a unui light-designer răbdător.

Personajele vin din memorie și retrăiesc fragmente de viață. Fiecare scenă este construită extrem de “nuanțat”, cu schimbări dese de timp.

Sînt “bucăți de viață” și, în partea a doua, în care am urmărit intenționat o accelerare a ritmului interior al spectacolului sînt doar “flash-uri” și actorii trebuie să reintre în scenă (uneori, după  cîteva secunde), în cu totul altă stare, în cu totul alt timp.

Î: Urmărești ceva anume cînd îți alegi textele? 

R: Textul trebuie să se suprapună profund cu zonele mele de interes, din acel moment al vieții mele. La începutul drumului construcției unui spectacol, regizorul este un om singur, cu un text în mînă. Este o singurătate specială, care marchează “punctul 0” și care trebuie să conțină un grad de potențialitate foarte mare. Textul trebuie să-mi spună ceva uriaș, să-mi transmită un mesaj profund, pe care eu să consider absolut necesar a-l transmite publicului. Textul vine spre regizor, se ridică cumva din carte. Sînt momente cînd simți că te lupți cu textul sau fugi după text. Relația trebuie să fie, însă, în “punctul 0” profundă, intensă și definitivă. Un text fără energie subminează enorm spectacolul.

1456924_10200457102709704_1434541176_n

Î: Te influențează atmosfera oarecum neclară din jurul reformării teatrului de stat și a formării unui tip de teatru independent/privat?

R: Deocamdată nu.

Î: Resimți o presiune din partea publicului? O presiune care te-ar putea face să alegi anumite texte?

R: Nu e o presiune; sînt doar atentă la public.

Publicului României anului 2013 este unul pentru care timpul curge într-un anumit fel, care trăiește într-o țară cu anumite probleme sociale, cu o anumită cultură, care merge mult la cinematograf și regizorul trebuie să fie extrem de atent la toate acestea.

Am tot citit despre faptul că regizorul trebuie să fie “actual” și m-am întrebat ce înseamnă acest lucru. Cred că este vorba de a simți ritmul interior al publicului timpului tău; ce îl interesează, ce îl frămîntă, la ce vibrează, de ce are nevoie.

Cred că fiecare spectacol își “cheamă” publicul său prin rezonanță.

Î: Care sînt cele mai mari probleme ale unui regizor care termină acum o facultate de regie teatru în România?

R: Paradoxul căruia trebuie să îi facă față: nu poate supraviețui, material, din regie, dar, nici nu o poate păstra la nivel de hobby pentru că în aceste condiții nu poate exista perfomanță.

Plînsul de milă și depresia nu sînt însă soluții. Trebuie găsite surse de finanțare pentru proiectele de teatru (înființarea de asociații, încurajarea redirecționării a 2% din impozitul pe venit obținut de persoanele fizice, contracte de sponsorizare). Nu poate fi atît de greu. Corporațiile sînt conduse de leaderi deschiși care înțeleg că a susține un proiect de teatru înseamnă a investi în publicitate. Sumele necesare nu sunt deloc mari.

Să știi că, în mare parte, problemele unui absolvent de regie, sînt aceleași cu ale oricărui absolvent din România. În niciun domeniu nu este ușor.

1465065_10200457105149765_991523864_n

Î: Sînt regizori/autori care te influențează?

R: Sunt mulți regizori pe care îi admir. Voi menționa cîțiva.

În primul rînd ar fi regizorul lituanian Oskaras Korsunovas; apoi italianul Romeo Castellucci, regizorul neamţ Thomas Ostermeier si rusul Yuri Kordonsky.

Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Felix Alexa, Radu Afrim și Gianina Cărbunariu, dintre regizorii români.

Regizorii de film sunt, de asemenea importanți: Pedro Almodovar, Jim Jarmusch, Lars von Trier și Giuseppe Tornatore. De exemplu, în perioada construcției “Equus’, m-au ajutat revizionarea filmelor: “Broken Flowers” (Jim Jarmusch) și “La Piel Que Habito” (Pedro Almodovar), ca exemple de construcții regizorale (gen puzzle).

Î: Ai vreun nou proiect în pregătire? Poți să-mi povestești despre el?

R: Da, am un proiect nou. Îl am în minte și în suflet. Avem deja orele noastre împreună, a început deja să umble cu mine pe străzi dar “noul proiect” mai necesita însă aprobari pentru a fi considerat “nou proiect în pregătire”. De aceea, îl voi ține deocamdată sub tăcere. Sansele lui par a fi, însă, mari.

Aștept cu multă curiozitate următorul tău spectacol.

N.R.: programul teatrului Odeon îl puteți afla accesînd site-ul: www.teatrul-odeon.ro 

**

CITIȚI ȘI:

Hamlet. Next Hours la Godot Cafe-Teatru

Advertisements