Tags

, , , , , , , , , , , , , ,

este pentru prima oară în foarte mulți ani, începînd probabil din 1947 încoace, cînd numărul actorilor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor, artiștilor interpreți de toate felurile care NU sînt angajați la stat îl depășește pe cel al celor prinși într-un fel sau altul în sistemul de stat. Este pentru prima oară de foarte mulți ani cînd a fi pe cont propriu, a fi un artist independent și nu unul angajat la cutare sau cutare teatru de stat nu mai este o rușine și o măsură a lipsei de talent și a inabilității de a te descurca în lumea teatrală românească ci, chiar, în unele cazuri, e chiar efectul unui talent recunoscut și care a început să dea cu adevărat și roade financiare. Este pentru prima oară în zeci de ani cînd numărul spațiilor private care adăpostesc într-un fel sau altul piese de teatru, performance-uri, stand up comedy și orice tip de experiență culturală le mai trece prin cap artiștilor să facă, a depășit în București cel puțin numărul sălilor subvenționate de stat.
*
Presiunea pusă pe zona independentă atît de public, căruia îi lipsesc tot felul de genuri de spectacole inexistente în teatrele subvenționate din bani publici, cît și de artiștii care nu sînt angajați la stat este tot mai mare. Zilele acestea iese pe piață o nouă promoție de actori, regizori, scenografi, dramaturgi, teatrologi și chiar manageri de teatru care NU au unde se duce altundeva decît în zona privată, așa cum este ea în acest moment. Și sînt mulți. Doar în București sînt cîteva facultăți de profil, atît de stat cît și private. Cîți absolvenți produc împreună în fiecare an NUMAI pentru această nișă culturală îngustă? Undeva între 100 și 200? Cred că da. Momentan nu știu exact, dar promit că mă interesez.

Mihai Vasiliu aproxima că numărul de actori și regizori în perioada 1948 – 1989 s-a menținut constant, cam pe la 1300 de actori şi 100 de regizori, conf. Istoria Teatrului Românesc, pag 56

*
Mă interesez și mă interesează pentru că încep să-mi rescriu teza de disertație a cărei temă și titlu este: Cine este managerul de teatru azi? Îm 2012 am absolvit cursurile Masterului de Teatrologie și Management Cultural al UNATC și încă nu mi-am susținut teza de disertație. Prima încercare s-a soldat cu un eșec: nici măcar n-am mai ajuns cu ea la universitate. Observațiile și criticile aduse de îndrumătoarea de licență erau prea multe ca să le pot rezolva în timp util. Subiectul e delicat și oricum o dai n-ai cum să nu observi, fie și la rece, că teatrele de stat s-au întrecut pe ele, mai ales în ultimii 10-15 ani, în a nu face mare lucru. Înainte de comunism viața teatrală românească era dominată de o instabilitate frapantă: de cîte ori se schimba guvernul se schimba de pildă și directorul Teatrului Național. Iar guvernul se putea schimba și o dată la 8 luni.

„După 1914, în situaţia tulbure premergătoare intrării României în primul război mondial, a urmat în conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, o perioadă de mare instabilitate.” – Mihai Vasiliu, Istoria Teatrului Românesc, pag. 34 şi 35

„Eforturile lui Davilla de a asigura încă din 1914 stabilitatea în acest domeniu eşuaseră, şi, din păcate, previziunile lui s-au adeverit întocmai. În 26 de ani s-au perindat 13 directori (…), unii revenind periodic la conducere, aşa încât, în intervalul dat s-au produ în total 25 de schimbări de direcţie.” – Mihai Vasiliu, Istoria Teatrului Românesc

Comunismului a adus cu sine un soi de stabilitate și, culmea, a permis dezvoltarea unor mari artiști care cochetau cu revolta și rezistența prin cultură. Sînt cei din marea generație … care par că se duc fără a putea fi înlocuiți în niciun fel de generațiile mai tinere.

Perioada post 1989 ne-a aruncat parcă înapoi în timpurile tulburi și nesigure dinainte de comunism. Directorii se schimbă mai ales politic, viziunea e măreață dar lipsește cu desăvîrșire, dramaturgia românească a dispărut, iar teatrele se închid unul cîte unul. Astfel de lucruri se observă și fără interpretarea mea proprie (și evident subiectivă), dintr-un studiu de caz pe care l-am făcut pe Teatrul Național. (Puteți și voi vedea istoricul TNB accesînd link-ul de aici sau rapoartele de activitate ale TNB postate pe site-ul ministerului culturii aici … verificați de pildă cîți angajați au și cîte premiere, etc …și trageți propriile concluzii.)

Au mai fost și altfel de critici adresate primei mele teze de disertație. De pildă observasem că managerului (de teatru) i se atribuie înțelesuri diferite în funcție de unde-l privești. Legea îl definește într-un fel, DEX-ul în alt fel, iar oamenii de pe stradă sau chiar din teatru înțeleg prin acest cuvînd cu totul altceva. Chiar dacă tu ca manager al unui teatru de stat îți asumi exact rolul definit prin lege, vei sta de vorbă mai ales cu oameni care înțeleg prin manager un fel de șef carismatic, îndeobște un actor sau un regizor cu “nume mare”. Am greșit amarnic făcînd această observație. Îndrumătoarea tezei se pare că a fost exact chiar cea care a elaborat legile care ne privesc în forma în care le avem azi. Și nu a fost prea deschisă la nicio observație. Practic, trebuie să înveți legile ca pe o limbă străină și asta e. Este inadminsibil să spui că nimeni nu înțelege nimic și că instituțiile statului fac concurență romanelor kafkiene. Ca să schimbi ceva ar trebui să pornești o adevărată revoluție. Să chemăm deci, niște egipteni.

Last but not least, mi s-a spus că tonul lucrării este prea literar. Ei bine, asta chiar n-am să pot repara! Poate voi găsi o formulă prin care să nu ating marile orgolii din teatru românesc și să rămîn în viață și după ce o prezint, dar n-am să reușesc niciodată să scriu într-o limbă de lemn care se practică deobicei în instituțiile românești. Dacă asta va fi piatra de încercare și de asta voi primi cea mai mică notă, asta e!, accept de pe acum acest rezultat.
*
În fine.
*
În noua formă, teza mea de disertație ar trebui să aibe cam 50 % dedicat fenomenului teatrului privat, reapărut în România după cîteva zeci de ani. Practic, vă mărturisesc că școala, fie ea de stat sau privată, cea pe care am absolvit-o eu sau alta nu te pregătește cu nimic pentru ceea ce vei întîlni în mediul privat. Denumirile din teatrul de stat s-au importat fidel: director, manager, director artistic, dar funcțiilor aferente le-au fost atribuite roluri nebănuite. Un manager artistic poate foarte bine să fie cel care dă și cu mătura înainte și după spectacol, are grijă să nu se deterioreze costumele și decorul, aleargă după sponsori, stă la intrare și taie bilete – asta după ce-a aflat unde se printează și cum – aranjează lumea la mese dacă în noul teatru privat există și un bar și eventual o bucătărie, face castinguri și alcătuiește un program de spectacole pe care patronii pot sau nu să le ia în considerare. De multe ori fără bani sau o remunerație pe măsură. Nu mă mir, nu critic, doar observ.
*
Eu cred că e bine că a apărut teatrul independent, privat. Chiar dacă la început ne dăm toți cu capul de pereți și nu știm cum să rezolvăm probleme care în teatrul de stat se rezolvă instant. Este minunat, mi-nu-nat! Nu vom scăpa altfel de tarele din teatrul de stat decît facîndu-le concurență exact așa: prin spectacole desfășurate în spații private care sînt mai libere, mai accesibile, mai aproape de public, mai atente la public și la nevoile lui.

De aceea mă bucur că există noul Teatru Mignon din piața Rosseti, (Hristo Botev, nr. 1) – unde repet  și eu în prezent o piesă scrisă de mine, Teatrul Godot din centrul vechi, La Scena, Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours,  Teatrul Apropo, Teatrul 7, Teatrul de Artă București, Teatrul în culise, Teatrul Logos, Unteatru, Teatrul Tabu din Legere Live …… și altele care nu-mi vin în minte acum. Sau spații alternative de genul: Carol 53 și Dianei 4. Mă bucur că artiștii se adună în mici trupe și fac spectacole pe care le duc peste tot. Oricît ar fi de greu, de enervant și frustrant, ăsta este drumul. Și odată ce-o să-l găsim, nimic n-o să ne mai oprească.

*

Țineți-mi pumnii, o să-mi dau probabil teza orice-ar fi. Mă aștept la iritări și îmbufnări. Cu toate astea … oricît ne-ar irita subiectul, oricît de frică ne-ar fi … nu putem să rămînem mereu la faza în care nu discutăm pe față despre nimic. Momentul analizei între prieteni și a frustrării că de ce nu ne dă statul mai mulți bani a trecut de mult. Cam de-un sfert de secol.

Advertisements