Tags

, , , , , , , , , ,

să încep cu sfîrşitul.

“Nehmen Sie mein Tochter!” înseamnă: “Ia-o pe fată!”, (textual înseamnă “ia-o pe fiica mea”), nicidecum: “nu-mi lua fata” cum am văzut că a fost tradus în varianta care rulează mai nou pe Cinemax. Nu înţeleg cum poţi rata ca traducător miza ÎNTREGULUI FILM, schimbînd cu 180 de grade sensul acestei replici. Nici ca distribuitor de filme nu înţeleg cum poţi accepta aşa ceva.  Tocmai aceasta e alegerea Sophiei: “ia-o pe fată”, într-un context absolut îngrozitor, într-o vreme cînd, vorba lui Shakespeare, iadul era probabil gol pentru că toţi diavolii coborîseră pe pămînt. Sophie a ales între fiul şi fiica ei. Despre asta e vorba în toate cele 150 de minute ale filmului.
*
Filmul ne povestește despre situațiile îngrozitoare și alegerile imposibile pe care suntem uneori în viaţă forțați să le facem. E despre oameni buni care fac lucruri teribile, despre ce oameni trebuie să întîlneşti ca să înţelegi cît de complexă e viaţa (ca să poţi ajunge mai apoi scriitor, cum îşi doreşte unul dintre personaje), şi, poate, după această ultimă vizionare, sau după mintea mea de acum, despre inutilitatea unor alegeri. Orice alegi e rău. Sau, orice alegi e bine. Nu ai nicio certitudine. Te descurci cum poţi. Important e să păstrezi cît mai mult din ce ai mai bun în tine pînă la capăt. Şi să arunci peste bord cît mai mult din ceea ce este rău.
*
În rest, sătula cum sunt de ultra-realismul românesc, de pasiunea autorilor de film români de azi pentru mici meschinării, dar și de şabloanele americane tot mai uzate, mai palide şi mai fără suflare, am apreciat de data asta cu mult mai mult micile detalii care altădată, şocată fiind probabil şi de grozăvia poveştii, le-am trecut cu vederea. Văzîndu-le, observîndu-le, realizez cît de mult îmi lipsesc din filmele de azi, (dar lasă că şi din teatru), candoarea aceasta, felul acela de a spune poveşti, cadrele aproape picturale, ritmul, felul în care poveştile se întrepătrund, culorile (povestea începe într-o casă de culoare roz fané!), costumele şi felul în care naratorul îmbina răul cu binele, frumosul cu urîtul, meschinul cu grandiosul, fără a avea pretenţia radicalismului şi a realismului de azi. Îmi lipseşte felul în care acum 30 de ani (da, da, Sophie’s Choice a fost făcut în 1982), Alan J. Pakula jongla cu perspectivele, lăsîndu-mi şi mie, ca spectator, putinţa de-a alege ceva.
*
Vi-l recomand din toată inima.
*

Sophie’s Choice (1982)

Directed by: Alan J. Pakula
Writing credits: William Styron (novel “Sophie’s Choice”), Alan J. Pakula  (screenplay)
With:
Meryl Streep    …   Sophie
Kevin Kline      …  Nathan
Peter MacNicol … Stingo
*

Sophie's Choice (novel)

Sophie’s Choice (novel) (Photo credit: Wikipedia)

Later edit:
Are dreptate Doina Jela în comentariul pe care mi l-a lăsat: filmul e făcut după o carte, nu mă îndoiesc, remarcabilă. Eh, tot timpul înveţi cîte ceva. Pînă la această ultimă re-vizionare, nu ştiusem nici eu.

Later edit 2: fetelor, nu cred că am văzut niciodată o interpretare mai nuanțată … fiecare cuvînt parcă e o notă muzicală. Meryl Streep nu numai că vorbeşte în mai multe limbi în film – personajul fiind poliglot – dar reuşeşte să dea impresia unui accent polonez unei engleze de abia învăţate. Fabuloasă lecţie de actorie. Şi ce personaj feminin! Putem să-l comparăm, oare, cu Hamlet?

Advertisements