Tags

, , ,

aseara ma uitai – a treia oara cred – la A.I. Artificial Intellingence, filmul lui Steven Spielberg facut in parte dupa planul si scenariul lui Kubrick, parte dupa inspiratia proprie a surprinzatorului (pentru mine) si talentatului regizor american. Cu ochii mijiti si luptandu-ma din greu cu toropeala si somnul, am mai trecut o data alaturi de robotelul David prin toate angoasele unei existente in care a fost aruncat fara explicatii si fara menajamente. Cine e? Ce poate deveni? Cum ii poate regasi pe cei pe care-i iubeste si cum ii poate face sa-i intoarca dragostea neclintita pe care le-o poarta? Ce-l diferenteaza pe un om de tot ceea ce e in jurul lui? Personajul principal, un robot-in-forma-de-copil, trebuie sa raspunda la toate aceste intrebari pe care, cei mai multi dintre noi nici nu ni le punem pe parcursul unei vieti obisnuite.

*

N-o sa va povestesc filmul, va asigur in schimb ca o sa gasiti macar ceva care sa va placa in el, chiar daca aveti acum doar putin in jurul a 25 de ani. N-o sa va povestesc nici despre geneza lui lunga si complicata – a stat cam 16 ani in pre-productie si s-a materializat dupa moartea lui Kubrick. O sa sar direct la critici, analize si comentarii.

*

Azi am citit cronicile romanilor la adresa acestui film. O parte bine scrise, fara indoiala. Mai ales cea a lui A.L.S. pe care l-am apreciat intotdeauna mult. Dar cum sa va spun eu, din patria firmelor banale, ultra minimaliste, care – si pentru cel mai ingaduitor ochi – frizeaza de cele mai multe ori mediocritatea pura, nealterata, care ocolesc cu fantastica incapatanare orice e mare subiect, mare intrebare, mare tema filozofala, existentiala. Cum sa va spun? Criticile “noastre” sunt … intransigente. “Noua” nu ne place sentimentalismul kitsch a lui Spielberg, nici ca si-a luat sarcina sa dea niste raspunsuri unor intrebari atat de grele. Pana la urma parca-s prea multe intrebari. Prea multe filme intr-unul singur. Prea filozofeaza dom’ regizor, prea faine cadrele, prea sugubete unghiurile (zice Iulia Blaga in Romania Libera). Prea calofil. Prea stilat si stilizat totul. Dom’le, ce mai! Prea-prea si foarte-foarte. Nu se poate asa ceva! Nu e bine. Uitati-va la noi: se poate mic, prost, naspa.

*

Acuma, ce sa zic. In tara intransigentei desavarsite si nepatate unele din comentariile astea ar cam avea sens. Finalul parca nu se mai termina, concluzia nu stiu daca-i trista sau seamana cu reveriile unei femei gonflabile, si inca cateva … (ca sa mai preiau din cuvintele si expresiile folosite in cronici).

Problema e … ca noi nu traim in tara aia, a intransigentei desavarsite. Nici macar in tara filmelor de succes, nici in tara filmelor de arta. Traim in tara in care mediocritatea si banalitatea cotidiana (care la noi e mereu vulgara, abrupta, inestetica, murdara si lipsita de orisice profunzime) are pretentii de lebada. Vrea sa se dea pe la marile festivaluri de film, vrea sa ia premii si isi umfla singura buza daca nu le-a luat. E un concurs mai nou pe maidanele cinematografiei romanesti, de subiecte cretine si urate, de actori care mai de care mai gretosi, disproportionati, de autori care cred ca ne pot livra nimic-murdar-si-negru in loc de film romanesc, sau nu cred, si tot iau banii CNC-ul (adica banii contribuabililor) si fac ce vor cu ei. Din tara asta si dintre produsele astea ce se vor culturale, noi ridicam ochii spre un film gandit si facut de zeci de oameni geniali (nu talentati), ridicam ochii plini de un august dispret … si … criticam.

*

caci stim atat de bine sa fim intrasigenti cu altii si mult prea ingaduitori cu noi.

*

Mama are o filozofie extrem de subtila, pe care n-am prins-o decat acum, in ultimii ani. Aplicata la acest subiect ar suna cam asa: o teorie, un crez, un fel de viata asumat si proclamat de mii de guri, orisicat de ciudat, nociv si prost ar fi – e cel ales si cel placut de oamenii in cauza. Romanilor le place asa si nu le place altminterea. Cel mai probabil romanilor nu le plac sentimentalismele – decat asortate cu alcool, mici si manele -, nu le plac lucrurile stilate si stilizate, nu le place filozofia, nu le plac intrebarile existentiale. Nu le plac oamenii care-si planuiesc existenta din adolescenta si apoi isi duc planul la indeplinire cu extrem de mult succes (“aia nu-s spontani draga, nu mai stiu sa traiasca. Pfii, parca-s roboti, nu alta. Sa innebunesti!”). De aia noua ne ies filmele astea meschine, cu anvergura de bob de mazare scofalcit si lor – fraierilor si superficialilor aia de americani – niste epopee. Gandim scurt, inspid si incolor pentru ca asa ne place. Unora dintre noi. Majoritatii. Restul, cei ca mine, incep sa se intrebe ce au in comun cu poporul acesta si cu felul in care intelege sa-si traiasca viata? Mai nimic …

Advertisements